Luceafarul, comentariu literar....

Mihai Eminescu

            Poema “Luceafărul” reprezintă, în contextul întregii noastre poezii naţionale, şi nu numai al celei eminesciene, fără nici o îndoială, expresia absolută, testamentară, pe care o atinge, în ascensiunea ei necurmată, gândirea poetică şi filozofică a lui Eminescu.

            Treptele succesive prin care a trecut poema - cum atestă manuscrisele poetului, aduse la lumina tiparului de Perpessicius, cu toate variantele lui, în Ediţia monumentală, integrală, Mihai Eminescu - Opere, I-IV, 1939-1963 -  dovedesc că “de la lutul inanimat până la statuia împietrită şi fără de moarte” a Luceafărului i-au trebuit lui Eminescu zece ani de trudă creatoare. De aceea, poate, Luceafărul Eminescu înregistrează o imensă bibliografie - aproape o mie cinci sute de titluri. Este poemul despre care s-a scris aproape mai mult decât despre întreaga poezie românească la un loc.

            Trecând, aşadar, prin numeroase variante succesive, din anii berlinezi ai poetului, 1872-1874, când manuscrisele lui atestă începutul, Luceafărul este finisat abia în 1882, când Eminescu îl citeşte, parţial, în şedinţele “Junimii”, în asistenţa lui Maiorescu. Dar, în forma lui definitivă, poemul este publicat, în aprilie 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social - Literare “România jună”, din Viena, sumar ilustrat de cei mai de frunte reprezentanţi junimişti ai literaturii române la acea vreme. Versiunea din Almanah este reprodusă, apoi, de revista “Convorbiri literare”, în august 1883, şi tradusă în limba germană de Mitte Kremnitz. Titu Maiorescu reia, apoi textul poemului, apărut în Almanah, dar înlătură din 392 de versuri, câte cuprinde această versiune, un număr de 16 versuri, republicând poemul, numai cu 376 de versuri, în ediţia princeps, din decembrie 1883. Mai precis însă - modificările făcute de Maiorescu în ediţia din 1883, menţinute şi în celelalte ediţii ale sale, ce au urmat acesteia, sunt următoarele: marele critic suprimă strofa 3 (Ei numai doar durează-n vânt etc.), din cele 11 câte cuprind răspunsul Demiurgului, înlocuieşte versurile 3-4 din strofa 7 cu versurile “Tu eşti din forma cea dintâi, / Eşti vecinică minune”, şi apoi elimină strofele 8,9,10 - reducând, astfel, textul poemului de la 98 de strofe la 94 strofe. Ediţia academică Perpessicius restabileşte, în spirit critic, textul iniţial, după cel din Almanah, considerând întregul ca un neegalat poem simfonic. Şi, astfel, în ediţiile curente ale Poeziilor lui Eminescu, apare când una când alta din cele două forme ale versiunii definitive - adică cu sau fără cele patru strofe.

            Cât priveşte izvoarele posibile ale Luceafărului, adică cele ce stau la îndemâna cunoaşterii şi conştiinţei noastre imediate, acestea ar putea fi: în primul rând, firesc, adânca şi îndelungata frământare morală şi spirituală a lui Eminescu, amara lui experienţă de viaţă, proiectată pe fondul societăţii sau lumii în care trăia, ajutat de o covârşitoare inteligenţă şi de o memorie a lucrurilor, cu nimic mai puţin fenomenală, altfel spus, propria-i personalitate creatoare, condiţia lui de geniu; în al doilea când , folclorul naţional, cu grădinile lui paradisiace, încărcate de lumină şi balsam, cu fântânile-i purificate, de continuu debit, ce sevele-i şi fructele-i de aur, din care poetul şi-a nutrit întreaga sa creaţie literară. În al treilea rând, cu alte cuvinte un al treilea izvor al poemului eminescian, Luceafărul, este filozofia, îndeosebi cea a lui Schopenhauer, privind ilustrarea teoriei despre geniu.

            Dar punctul de plecare al lui Eminescu în Luceafărul este - după propria-i mărturisire - basmul popular, muntenesc, “Fata în grădina de aur”, cunoscut poetului din culegerea folclorică a germanului Kunisch, alcătuită în urma unei călătorii pe care aceste o făcuse, în Ţările Române. Mărturisirea sau însemnarea lui Eminescu stă înscrisă pe fila 56 a Manuscrisului 2275 şi este reprodusă de Perpessicius în M. Eminescu - Opere, II, 1943, pag. 403.

            “În descrierea unui voiaj în Ţările române, germanul K. povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ, şi i-am dat acest înţeles alegoric.”

            Basmul de la care pleacă poetul (Fata din grădina de aur) şi pe care îl prelucrează în versuri povesteşte despre o preafrumoasă fată de împărat, pe care tatăl său o ţinea închisă, spre a o feri de privirile muritorilor şi de ispitele lumii, într-un palat construit numai din marmură, aur, argint şi pietre scumpe, ce se afla într-o “vale stearpă”, unde stânci de pază înconjurau măreaţa adâncime. Palatul era păzit de un fioros balaur. Dar vestea despre frumuseţea fără de seamăn a fetei de împărat, care stătea aici închisă împreună “cu mai multe soaţe”, se răspândise repede în lume. Auzi despre aceasta şi un fiu de împărat, Florin, care, îndrăzneţ şi viteaz cum era, porni în căutarea fetei cu gândul de a-i cuceri inima şi o răpi. După multe peripeţii, el izbuteşte să ajungă la palatul preafrumoasei din grădina de aur şi să omoare balaurul.

            În acest timp, fata, care stătea şi privea la fereastra palatului, este zărită de un zmeu ce călătorea prin apropiere. Atras de chipul ei fermecător, zmeul se îndrăgosti de fată şi se lăsă să cadă din înălţimile cerului în palat, luând chipul unui tânăr de o rară frumuseţe, care mărturisi fetei iubirea lui şi o rugă să-l urmeze în ţinuturile nemuririi. Fata însă refuză să-l urmeze, cerând să devină el muritor, ca orice alt pământean, dacă vrea să-l îndrăgească.

            Între timp, îşi făcu apariţia feciorul de împărat, Florin, de care fata se îndrăgosteşte de îndată şi se lasă răpită de el.

            Zmeul, care urcase în Cer pentru a cere lui Dumnezeu să-l dezlege de nemurire, îi văzu de aici, pe Pământ, pe cei doi îndrăgostiţi împreună. El prăvăli atunci cu mânie o stâncă asupra fetei, omorând-o. Muri însă şi feciorul de împărat de durerea pricinuită de pierderea iubitei. În urma acestei amare experienţe, Zmeul se hotărî să rămână mai departe, nemuritor, în lumea lui din Cer.

            Luceafărul păstrează din basmul popular doar cadrul şi ideea dragostei, cea peste fire, dintre o pământeană şi o fiinţă nemuritoare, apoi rugăciunea Zmeului către Dumnezeu pentru a-l dezlega de condiţia lui eternă, precum şi refuzul lui Dumnezeu, care-i îndreaptă, în acelaşi timp, privirile spre scena de dragoste de pe pământ dintre fata de împărat, ce-şi uitase făgăduielile, şi muritorul Florin. Tot astfel, Eminescu înlătură din basm şi imaginea Zmeului care se răzbună, ca fiind necorespunzător firii şi concepţiei sale umaniste, iar în locul acesteia introduce în poem imaginea astrului nemuritor - Luceafărul -, care prefigurează însuşi chipul său spiritual. Astfel, Eminescu dă poemului său o nouă structură, asigurându-i întrutotul caracterul de creaţie originală, în care pulsează, în expresie desăvârşită, lirismul său erotic şi filozofic inegalabil.

            Poem romantic, construit pe tema destinului omului de geniu într-o lume mărginită şi meschină, incapabilă de a-l înţelege şi ostilă acestuia, Luceafărul este, în acelaşi timp, un poem desăvârşit al iubirii ideale, pe care poetul a căutat-o cu sete nestinsă toată viaţa, înălţându-se înspre ea necontenit, ca o văpaie din propria-i mistuire.

            Astfel, începând cu formula introductivă, tradiţională, a basmului care deschide acţiunii o perspectivă mitică, atemporală, lăsând-o în timpul primordial al genezelor:

A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărăteşti

O prea frumoasă fată.

            Luceafărul lui Eminescu povesteşte, într-un cadru de basm, iubirea stranie dintre Astrul serii şi prea frumoasa fată de împărat - poveste care izvorăşte din adâncul nesaţiu de iubire al poetului şi rezervele acelui dor nemărginit, care nu l-a părăsit niciodată, îndreptându-i mereu privirile  către firmament şi eternitate. 
    Primele şapte strofe, care cuprind imaginile de bază ale poemului, ne-o arată pe această prea frumoasă fată de împărat, visătoarea şi melancolică, contemplând Luceafărul, seară de seară, de la fereastra dinspre mare a castelului. La rându-i, Luceafărul, care “răsare şi străluce pe mişcătoarele cărări” ale apelor, în fiecare seară, privind “spre umbra negrului castel”, o îndrăgeşte şi se lasă tot mai mult copleşit de dorul fetei de împărat.

            Strofele următoare înfăţişează, într-un peisaj unduitor, purtător de reverii, puternica iubire ce se înfiripă între Luceafăr şi prea frumoasa fată de împărat. Surprinsă de recile scântei ale Luceafărului, care aruncă în iatacul fetei “o mreajă de văpaie”, urmând-o adânc în vis “când vine să se culce”, fata, care-i surâde ş-apoi oftează din greu, începe să-l îmbie patetic:

- O, dulce-al nopţii mele domn,

De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează!

            În această chemare a fetei, aprinsă de dor, Luceafărul se aruncă fulgerător din înălţimi şi se cufundă în mare, întrupându-se, apoi, din adâncul necunoscut al apelor, în chipul unui mândru voievod, cu părul de aur şi ochi scânteietori, purtând pe umerii goi un giulgiu vânăt, iar în mâini un toiag încununat cu trestii. El mărturiseşte fetei că, deşi a coborât cu greu din sfera lui de sus, e gata să-i urmeze chemarea. Dar, tată fiindu-i cerul şi marea mumă, el o invită pe tânăra fecioară să-şi lase lumea ei, să-i fie mireasă şi să-l urmeze în palatele lui de mărgean din fundul oceanului.

            Fata de împărat, cu toate că se simte puternic îndrăgostită de Luceafăr, îşi dă seama cât de imensă este distanţa ce-i desparte şi, temându-se de chipul lui straniu, ea îl refuză, nu însă fără o adâncă părere de rău.

- O, eşti frumos, cum numa-n vis

Un înger se arată,

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,

Luceşti fără de viaţă, Căci eu sunt vie, tu eşti mort,

Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

            După câteva zile, Luceafărul apare iarăşi pe firmament, iar fata, aducându-şi aminte de el în somn, îl cheamă din nou cu nostalgie. Luceafărul nu poate rezista nici de această dată chemării fetei şi, stingându-se din cer cu durere, se reîntrupează acum din văile haosului, înfăţişându-se fetei înveşmântat într-un giulgiu negru, purtând pe viţele-i de păr o coroană ce arde parcă în văpaia de foc a soarelui. El roagă pe fată să-l urmeze acum în ceruri, soarele fiindu-i tatăl, iar mumă, noaptea.

            Dacă, la prima lui întrupare, Luceafărul îi apare fetei ca un înger, de astă dată el i se înfăţişează ca un demon şi, deşi Luceafărul făgăduieşte miresei sale, în cazul în care l-ar urma, “cununi de stele”, oferindu-i chiar Cerul, pe firmamentul căruia, alături de el, o să răsară ea însăşi ca o stea, mai strălucitoare şi mai mândră decât celelalte, fata totuşi îl refuză. Mărturisindu-i însă cât de dureroasă şi arzătoare îi este iubirea ce i-o poartă, fata îl roagă din nou cu patetism să coboare el pe Pământ, să devină muritor, asemenea ei, de vrea să-l urmeze cu credinţă:

Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,

Şi ochii mari şi grei mă dor,

Privirea ta mă arde.

            Tulburat peste măsură de refuzul fetei, de neputinţa ei de a-şi părăsi lumea, iubirea lui fiind atât de puternică, Luceafărul este gata să renunţe chiar şi la nemurire de dragul acestei copile şi, rupându-se din locul lui din Cer, se îndreaptă hotărât spre Dumnezeu să-i ceară dezlegarea:

Şi se tot duce… S-a tot dus…

Pierind mai multe zile.

            Partea a doua a poemului urmăreşte idila dintre fata de împărat, pe care poetul o numeşte Cătălina, şi pajul Cătălin, stăruind, mai cu seamă, asupra uşurinţei cu care se stabileşte legătura sentimentală dintre aceştia, priviţi ca exponenţi ai lumii inferioare.

            Astfel, în timp ce Luceafărul străbate imensităţile cereşti în zborul lui spre Dumnezeu, pajul Cătălin, “băiat din flori şi de pripas” se apropie cu îndrăzneală de Cătălina şi o îmbie degrabă într-un ungher cu dragostea-i vicleană. Cătălina, deşi s-ar părea că poartă încă în inima ei un dor nestins pentru Luceafăr, nu-l îndepărtează pe Cătălin, ba, până la urmă, cedează stăruinţelor acestuia, care o câştigă, deşi dragostea lui nu are nimic din profunzimea şi măreţia iubirii Luceafărului. Cătălina, copleşită de nostalgie, îi vorbeşte şi acum lui Cătălin despre iubirea ei arzătoare pentru Luceafărul de sus, pe care îl înţelege şi-l doreşte, dar la înălţimea căruia nu se va putea ridica niciodată:

Luceşte c-un amor nespus

Durerea să-mi alunge,

Dar se înalţă tot mai sus,

Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reci

Din lumea ce-l desparte…

În veci îl voi iubi şi-n veci

Va rămânea departe…

            Şăgalnicul Cătălin, ademenind-o cu insistenţele lui voluptoase, îi înfrânge totuşi visul şi dorul de Luceafăr.

            Partea a treia a poemului proiectează călătoria Luceafărului în Cosmos, prin sferele cereţi, spre Dumnezeu, pentru a-i cere dezlegarea de veşnicie.

            Zborul îndrăzneţ printre constelaţii al Luceafărului este de o măreţie uluitoare. Aripile-i cresc la dimensiuni uriaşe şi-n drumul lui de fulger neîntrerupt rătăcitor printre stele, ca un gând purtat de dor, văile Haosului se umplu de lumini ce izvorăsc de pretutindeni, ca la-nceputul lumii:

Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesupt,

Deasupra-i cer de stele -

Părea un fulger neîntrerupt

Rătăcitor prin ele…

            Dar iată-l pe Luceafăr ajuns în faţa Demiurgului, care sălăşluieşte în infinitul spaţial al Cerului, pe care-l guvernează din nevăzut şi de dincolo de timp:

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea-ncearcă în zadar 

Din goluri a se naşte.

            Împătimit de iubire, Luceafărul cere Atotputernicului - izvor de viaţă şi dătător de moarte - să-l dezlege de veşnicia neagră şi să-l facă muritor ca pe oricare alt pământean, ca să se poată bucura, astfel, de viaţă şi de multdorita oră de iubire…

- De greul negrei vecinicii,

Părinte, mă dezleagă

Şi lăudat pe veci să fii

Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ,

Dar dă-mi o altă soarte,

Căci tu izvor eşti de vieţi

Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire,

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire…

            Demiurgul, după ce îl ascultă cu îngăduinţă, numindu-l acum Hyperion, caută, apoi, uimit de rugămintea-i, să-l convingă de zădărnicia hotărârii lui, arătându-i mai întâi  prăpastia ce-i desparte pe nemuritori de micimea şi vremelnicia muritorilor. Hyperion face însă parte din însăşi fiinţa Demiurgului, iar acesta ar  însemna să se anihileze pe el însuşi, în ipostaza în care i-ar admite ruga. Ceva mai mult - Demiurgul îl sfătuieşte stăruitor pe Hyperion să renunţe la gândul lui deşert, căci de veşnicie nu-l poate dezlega, iar moartea nu i-o poate dărui.

            Ca să-l convingă mai uşor, Demiurgul îl îndeamnă pe Hyperion să privească spre Pământ şi să vadă cu ochii lui ce-l aşteaptă acolo, printre oamenii obişnuiţi, care durează-n vânt deşerte idealuri.

            Cea de-a patra parte a poemului, ultima, revine, astfel, cu desfăşurarea faptelor pe Pământ. La îndemnul Demiurgului, Hyperion îşi îndreaptă privirile în jos şi, în asfinţit de seară, el zăreşte pe Pământ, într-un crâng, sub umbrarul teilor, în lumina lunii, pe Cătălina, îmbătată de amor, alături de vicleanul muritor Cătălin. 
 Văzându-l strălucind din nou pe Cer, Cătălina nu se sfieşte să împărtăşească acum Luceafărului fericirea ei efemeră şi-l roagă, copleşită de nostalgie, s-o înţeleagă şi să coboare pe-o rază în codru, ca să-i lumineze, de astă dată, norocul.

            Dezamăgit profund de tot ce vede şi aude, Luceafărul nu mai tremură acum ca-n alte dăţi în codri şi pe dealuri şi nu mai cade ca-n trecut, ci, rămânând în înaltul Cerului, el răspunde Cătălinei sfidător, dar şi cu dureroasă resemnare, pecetluindu-şi, în acelaşi timp, cu mândrie însingurarea veşnică în nemurire:

- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt,

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece.

            Pornind de la propria lui experienţă de viaţă, Eminescu dezbate în Luceafărul problema geniului în termenii lui Schopenhauer, dar, cunoscută fiind structura lui şi formaţia lui filozofică, el o rezolvă la nivelul epocii sale, mai precis la nivelul perioadei în care începe elaborarea poemului.

            Luceafărul - adică Hyperion, cum e numit în partea a doua a poemului - reprezintă, în ascensiunea lui meditativă, însuşi geniul poetului, cu care se confundă, destinul lor fiind acelaşi. Creatorul de geniu fără noroc se detaşează ca o imagine perfect conturată, în cadrul structurii estetice, care caracterizează poemul. El înfăţişează cele două valenţe esenţiale, şi pururi solicitate, ale creatorului romantic - capacitatea de cunoaştere şi setea nemăsurată de iubire.

            Simbol al geniului, al omului superiorităţii spirituale depline, Luceafărul, Hyperion, deşi chinuit de o pasiune mistuitoare pentru fata de împărat, Cătălina - fiinţă obişnuită - are, totuşi, o comportare titaniană. Ideea de la care pleacă Eminescu este aceea că geniul, înălţându-se în sfere spirituale oricât de înalte, nu poate trăi izolat şi, prin urmare, el aspiră la apropierea, la comuniunea cu lumea obişnuită. Luceafărul, purtat de o astfel de aspiraţie, se desprinde din sferele lui cereşti ca să renască de două ori în chipul unui tânăr de o frumuseţe demonică, pentru a cuceri iubirea fetei de împărat. Mai mult decât atât - el doreşte să-şi transforme iubita într-o stea şi s-o ridice în lumea lui, în sferele lui cereşti. Zadarnică îi rămâne însă încercarea, căci fata de împărat nu-l poate urma, dar îi cere, de vrea să-l îndrăgească, să coboare el din sferele lui înalte, pe Pământ, să renunţe astfel la nemurire şi să devină muritor ca şi ea.

            Drama Luceafărului, a lui Hyperion - adâncă şi fără de seamăn - izvorăşte din neputinţa de a-şi realiza aspiraţiile, dată fiind prăpastia care există între idealul său superior şi mărginirea lumii înconjurătoare.

            Iubirea lui Hyperion pentru fata de împărat nu cunoştea însă limite şi se desfăşoară la nivelul trăsăturilor morale caracteristice omului superiorităţii spirituale depline. În mărturisirea iubirii sale, Hyperion dovedeşte solemnitate şi măreţie morală, pe care le pun în lumină nu numai cele două renaşteri succesive, ce concretizează apriga lui dorinţă de viaţă, de apropiere, dar şi culmea încordării active pe care o atinge setea lui nespusă de iubire, prin hotărârea de a renunţa la nemurire, acceptând, astfel, în cele din urmă, însăşi ideea sacrificiului total:

- Tu-mi cei chiar nemurirea mea

În schimb pe-o sărutare,

Dar voi să ştii asemenea

Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,

Primind o altă lege;

Cu vecinicia sunt legat,

Ci voi să mă dezlege.

            Luceafărul îşi ia, astfel zborul spre Demiurg, ca un fulger neîntrerupt sau ca un gând purtat de dor. Identificat cu hotărârea Luceafărului, poetul înfăţişează zborul în sus prin imensităţile spaţiale ale Cerului într-o suită de imagini de o uluitoare forţă artistică. Ajungerea Luceafărului la Demiurg îmbracă forma unei căderi phaétoniene, după cum nemaipomenită ni se pare această intuire a contracţiei timpului într-un zbor de lumină, într-un fulger neîntrerupt.

            Hotărârea Luceafărului de a renunţa a nemurire de dragul fecioarei pământene concretizează concepţia poetului despre iubire, privită ca un ideal superior, ca o înaltă aspiraţie care nu poate fi atinsă şi realizată decât prin credinţă, prin devotament şi sacrificiu. Rugămintea pe care Hyperion o adresează Demiurgului de a-l transforma într-un muritor simbolizează nu numai puterea de sacrificiu a omului superior, dar şi actul de nesupunere, de răzvrătire faţă de ordinea existentă şi faţă de făuritorul şi apărătorul ei - care este Demiurgul însuşi. Dragostea lui de viaţă, dorinţa geniului de a trăi în mijlocul colectivităţii umane se desprind limpede din gestul de supremă renunţare a Luceafărului la nemurire.

            Demiurgul, surprins de ruga lui Hyperion, caută să-l convingă însă că renunţarea la veşnicie nu este posibilă, întrucât Hyperion este una cu însăşi fiinţa eternă a Demiurgului - acesta învederându-i puterile divine, domnia lumii, sau vorbindu-i ca unui egal:

Noi nu avem nici timp, nici loc,

Noi nu cunoaştem moarte.

            Abia însă când Demiurgul  îl îndeamnă să privească pe Pământ şi să vadă ce îl aşteaptă acolo, Hyperion se trezeşte din zadarnicul său vis de dragoste pentru o muritoare şi se hotărăşte să rămână mai departe în lumea lui “de sus”, în cercul seninătăţii lui tragice. Titan al sferelor siderale, egal cu sine însuşi, fixat în destinul şi în locul lui “de sus”, copleşit acum de o melancolie impersonală, Hyperion elimină din sufletul său orice resentiment şi, în echilibrul pe care şi-l restabileşte prin revenirea din criza lui dionisiacă, cuvintele ce-i mărturisesc renunţarea nu mai răsună nici de amărăciunea dezamăgirii, nici de sarcasmul din alte creaţii ale poetului, nici de tristeţea întunecată a gândului care iscodeşte strâmba alcătuire a lumii. Într-o asemenea situaţie, străduinţa lui de a face înţeles şi urmat nu mai apare umilită, iar privirile lui rămân acum îndreptate contemplativ spre tăriile veşnice ale Cerului.

            Complexitatea morală a Luceafărului - Hyperion este, aşadar, uluitoare.

            Dar şi fata de împărat, Cătălina, întrupează un caracter complex, în planul vieţii pământenilor. În primul rând, pentru că, întocmai cum Luceafărul aspiră la împlinirea iubirii sale cu o muritoare, tot astfel Cătălina aspiră la iubirea deplină cu cel de sus, de care se simte vrăjită, aspiră la împlinirea acestui ideal, aspiră la o viaţă superioară. Aşadar, şi Cătălina îşi are drama ei. Drama Cătălinei izvorăşte, însă, din ciocnirea acestei nobile aspiraţii cu condiţia ei de muritoare, cu firea ei pământească, mărginită, care nu-i îngăduie să se ridice la înălţimea lui Hyperion.

            Visătoarea fecioară crăiasă încă fără nume, în prima parte a poemului, poetul denumind-o simplu o prea frumoasă fată - se zbate între dragostea ei pentru Luceafăr şi teama de strania lui înfăţişare. Ea îl vede când ca pe un mort frumos cu ochii vii, când ca pe un străin la vorbă şi la port, când ca pe un demon de neînţeles. Subliniind, ea însăşi, distanţa ce-o separă de Luceafăr şi, în egală măsură, potrivirea ei cu pajul, Cătălina încă îşi mai întoarce privirile şi ruga, cu nostalgie, spre Luceafăr, ca spre o lume a visurilor ei. Fata cere, de fapt, Luceafărului să-şi sacrifice nemurirea, adică să devină muritor, să prindă chip pământesc, ca ea. Cerându-i renunţarea la nemurire, ea îi cere, de fapt, viaţă, manifestare, întrupare concretă şi deplină, îi cere căldura iubirii adevărate. Adică, să înceteze a mai fi acel mort frumos cu ochii vii…Îi cere să fie, să existe, ca ea şi ca alţii… căci eu sunt vie, tu eşti mort şi ochiul tău mă-ngheaţă.

            Deosebirea de esenţă dintre fata de împărat, Cătălina, şi Luceafăr, căruia îi cere supremul sacrificiu, este evidentă. Căci, în timp ce Luceafărul, mânat de neistovita sete de împlinire a iubirii lui, se îndreaptă spre Demiurg pentru a-i cere să-l dezlege de nemurire - geniul, ca şi Luceafărul, trăind în lumea aştrilor, în afara intereselor individuale - zbuciumul Cătălinei nu ţine mult, condiţia ei telurică determinând-o să-şi dăruiască, între timp, inima unui muritor cu soartă îngemănată. Neputând să se ridice la înălţimea unui ideal, deşi vrea să se transporte pe planul unei existenţe superioare, Cătălina se împacă, până la urmă, cu o iubire pământească obişnuită, lipsită de orice sens superior.

            Demiurgul - principiul şi izvorul suprem al lumii şi al ordinii universale - arată lui Hyperion planul şi sensurile existenţei lui înalte şi nemuritoare. El simbolizează ideea de armonie imuabilă a Cosmosului, iar prin răspunsul lui la ruga lui Hyperion, Eminescu îşi mărturiseşte mai clar decât oriunde în economia generală a poemului, viziunea lui despre structura statică şi ierarhică a lumii. Demiurgul reprezintă gândirea creatoare, gândirea rece, lucidă, opusă aspiraţiei determinată de reverie. Menirea sa este aceea de arăta necruţător adevărul obiectiv, de a demonstra şi a demasca.

            Ultimele faze ale elaborării poemului scot în evidenţă faptul că Eminescu acorda o atenţie nemăsurată valorificării sursei iniţiale folclorice şi fondului vechi de cuvinte ale limbii noastre, împuţinând considerabil numărul neologismelor, în cristalizarea materiei, a celor mai înalte valori muzicale, picturale, poetice, arhitectonice, subliniate în succesiunea, aparent atât de simplă, a versurilor. Forma definitivă a poemului păstrează un număr foarte redus de neologisme: amor, anin, demon, distrasă, haos, himeric, divină, nimb, palid, sferă, repaos etc. Poetul izbutind o adevărată performanţă în realizarea grandioasă a acestei alegorii, cu sensuri filozofice, multiple şi permanente, în 98 de strofe, numărând 392 versuri şi numai 1908 de cuvinte, dintre care 1688 sunt de origine latină.

            Folosind nebănuite intuiţii ale fanteziei poetice, în revărsarea lirică a sufletului său, dincolo de densitatea luminoasă a imaginilor, a atâtor epitete morale şi fizice, metafore, comparaţii şi expresii specific româneşti, populare sau eminesciene, poetul recurge în Luceafărul, în procesul de concentrare e expresiei, la simplitatea clasică a versurilor, care-i îngăduie succesiunea rapidă de amănunte descriptive şi de idei polarizate în jurul temei fundamentale.

            Versurile, uneori încărcate de sensuri ca nişte aforisme, sunt grupate în strofe catrene, cu perioade iambice de 8+7 silabe, apropiate de ritmul baladelor. 
       Astfel, prin nobleţea ideilor şi profunzimea sentimentelor, prin adâncimea filozofică şi îndrăzneala atitudinii, prin umanismul lui arzător, prin forţa de sugestie şi splendoarea neobişnuită a sintagmelor - Luceafărul lui Eminescu - creaţia de o structură singulară a poetului, ce ni se dezvăluie în uluitoare sclipiri de imagini - se înscrie între valorile absolute cele dintâi şi dintotdeauna, ale marii poezii universale.