Caracterizarea personajului Popa Tanda de Ioan Slavici

Mare clasic al literaturii noastre, alături de Eminescu, Creangă şi Caragiale, Slavici a facut parte din centrul societăţii literare  “Junimea” unde scrie nuvela Popa Tanda in 1873  şi apoi o publica in revista Convorbiri literare.  George Călinescu îl considera pe Slavici “cel mai important reprezentant al realismului popular în literatura noastră”.

           Nuvela Popa Tanda  se afla în stransă relaţie cu poveştile publicate de Slavici în prima perioada a creaţiilor sale ( Budulea Taichii,Padureanca, Moara cu noroc) – nuvele care au aparut în primul volum “Novele din popor”.

           Parintele Trandafir este personajul principal al nuvelei, deoarece este prezent în toate momentele acţiunii; este un personaj fictiv. Fiind  unul dintre cei doi copii ai dascălului Pintilie, Trandafir devine preot, îşi întemeiază o familie în care la un moment dat se aflau “trei copii mici, al patrulea de lapte”, şi îşi profesează meseria aproape doi ani in Butucani, satul natal. In urma unor dispute cu sătenii, este mutat la Sărăceni, un sat care îşi merita numele, având în vedere aspectul lui şi starea materială a locuitorilor. Preotul Trandafir  este prezentat de-a lungul nuvelei în mai multe ipostaze: preot, soţ, tată, socru şi bunic.Avea relaţii cu celelalte personaje  pe plan social ( încearcă “s facă din poporenii săi oameni harnici” deoarece “ câtă vreme vor fi sărăcenii leneşi, ei vor rămânea săraci şi eu flămând”), şi pe plan familial ( bun soţ, tată şi bunic).    Evoluţiile personajului de-a lungul nuvelei sunt în plan social

( evoluţia de la indiferenţă la implicare) şi în plan sufletesc ( pe parcursul nuvelei are loc maturizarea interioară treptată a părintelui urmărind un traseu de la vorbă la faptă).

             Autorul foloseşte mai multe modalităţi de caracterizare: caracterizarea directa  făcută de autor în care sunt evidenţiate unele calităţi ale personajului principal. El este “un om bun; a învăţat multă carte şi cânta mai frumos decât chiar răposatul tatăl său (…). Vorbeşte drept, cumpătat ca şi când ar citi din carte”.   Este

 “ harnic şi grijitor”  (grijuliu,strângător), pentru că este aşa de priceput incât “aduna din multe şi facea din nimica ceva. Strânge,drege si culege ca să aibă pentru sine şi pentru alţii”. Naratorul îi găseşte si unele defecte: sinceritatea si corectitudinea, el fiind prea aspru în relaţiile pe care le are cu semenii sai: “Minunat om ar fi  părintele Trandafir dacă nu l-ar strica un lucru: este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată, prea de-a dreptul. Prea verde făţiş. El nu mai suceşte vorba, ci spune drept în fata daca i s-a pus ceva pe inima”. Caracterizarea directa  făcută de celelalte personaje: vecinul Marcu Florii Cucului (“ Popa e omul dracului”) – aceasta apreciere se repeta de patru ori evidenţiind schimbarea părintelui; clopotarul Cozonac (“ popa e omul lui Dumnezeu”) –sugereaza faptul ca  satenii inţeleg rolul schimbării şi se schimba şi ei. Caracterizarea indirecta  prin fapte: preotul are mai multe strategii dându-şi seama că trebuie “ să facă din poporenii săi oameni harnici”: îşi începe acţiunea cu o energie ieşită din comun şi cu o uimitoare tenacitate: prin predici care impresionează pe ascultători, dar care nu au nici o consecinţă practică; apoi preotul nu cedează şi apelează cu mai multă insistenţă la sfat, la munca de la om la om; incrâcenarea sa, vointa de actiune sunt reflectate prin hotararea luata: “Aşteptaţi! Grăi el.Daca nu veniti voi la mine, mă duc eu la voi.”  Neobţinând nici acum un rezultat,  parintele apeleaza la batjocora, fiind neiertator, aspru cu cei care se dovedesc lenesi, cu o limba ascutita si muşcatoare, el îi ironizeaza pe satenii trandavi.  Neobţinând nici acum vreun rezultat, părintele trece la ocară, care se dovedeşte la fel de ineficientă având chiar un efect negativ:

“In sfârşit, văzând însă ca merge prea gros, incepura si ei sa ocarasca pe popa”. Judecând realist situatia, îşi da seama ca singura modalitate este exemplul personal. De aceea, cu aceeasi energie , voinţă şi tenacitate de neînfrânt, îşi repară casa, isi imprejmuieste curtea si isi cultiva pamantul, ceea ce îi uimeste pe sateni. Parintele adopta si modul de influenta “ din aproape in aproape” , determinandu-i pe sateni sa devina receptivi la nou. Primii care cad sub influenta binefacatoare a muncii si a exemplului pozitiv sunt clopotarul Cozonac, Marcu Florii Cucului si Mitru Cătănaş.  Caracterizarea indirecta se realizeaza si  prin limbajul  personajului principal Popa Tanda: are talent oratoric dar nu are capacitate de convingere. Caracterizarea indirectă se realizează şi prin elementele de portret fizic (barbă, păr cărunt) care subliniaza trasaturile morale. Vestimentatia nu are rol in aceasta caracterizare.

          Autorul foloseşte ca mod de expunere naraţiunea: este remarcabil caracterul narativ specific lui Slavici, dialogul cu sătenii , monologul interior la biserică:

“ Puternice Doamne! Ajută-mă!”; Stilul indirect liber: “Copii lui! Sotia lui! Ce va fi de dansii?”, “ Afurisitul de acoperiş! Nu mai era chip să-l lase precum era!”.

          Foloseşte ca modalităţi artistice comparaţii plastice, oralitatea; sătenii văd în acţiunile părintelui Trandafir doar o “tândălitură”, o pierde vară, de unde personajul se alege cu numele Popa Tanda. Personajul are o atitudine faţă de viaţă ( o vede ca pe o luptă), faţă de natură ( bucuria pentru recoltă), faţă de societate (perseverenţa cu care se poartă  cu satenii) si fata de familie ( are responsabilitate).

         Popa Tanda este tipul preotului de la tara, perseverent si luptator pentru a ridica  sau lumina  viata Sărăcenilor.  Prin Popa Tanda, Slavici a realizat conturarea unui personaj memorabil, una dintre marile energii ale literaturii sale. Prin toate procedeele folosite Slavici a realizat un personaj complex, caci “bun cunoscator al sufletului omenesc, nu face parte din parintele Trandafir un personaj schematic” ci unul care “gândeşte practic”.(Pompiliu Marcea)