Niciodată nu trebuie să te ruşinezi a mărturisi că ai greşit. Înseamnă doar să spui, cu alte cuvinte, că astăzi eşti mai înţelept decât ieri. - Marcel Achard

Să nu te cerţi cu oamenii mai mult decât cu tine însuţi. - Lucian Blaga

Nu suntem deloc liberi în faţa operei de artă... nu o făurim după placul nostru... ci, pre-existentă nouă, trebuie, fiindcă e totodată necesară şi ascunsă, să o descoperim înlăuntrul nostru. - Marcel Proust

Numai erorile dau preţ adevărului. - Jules Renard

Omul s-a născut liber şi este pretutindeni în lanţuri. - Jean Jacques Rousseau

Când vrei să uiţi pe cineva, înseamnă că te gândeşti la el. - Jean De La Bruyere

Citat...:

Defectul tuturor oamenilor este că aşteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe... Toţi învăţăm să trăim după ce nu mai avem nimic de aşteptat, iar când trăim nu putem învăţa nimic, fiindcă nu trăim în prezentul concret şi viu, ci într-un viitor fast şi îndepărtat. - Emil Cioran

Summer holidays (Vacanta de vara- in limba engleza)...

Holidays seem short but it is quite enough for my friends and me to go to holiday-house or another city for a change.
Summer holidays are wonderful. There are many long sunny days. There is no school. There are new friends and many interesting things to see and to do.
Some children spent their holidays at the seaside, some in the mountains and some in the country.
As for me, I spent this summer at the sea in Paralia Katerini and in the country.
The beach is a traditional summer destination for thousands of people. The wealth of thing to do includes sunbathing.
The sea is one of the most wonderful places which attract holidays-makers all over the world.
There are many rest homes and tourist camps there. But it is also possible to rent a room or a furnished house for a couple of weeks there.
As a rule, I make new friends there. In the day-time we play volleyball, tennis, swim in the warm water of the sea and sunbathe.
Ever presented breezes keep the temperature comfortable and the water warm. Beach cities are the centres for easy going life styles. The newest trends in youth culture often originate there. For example, the roller-skating craze started on the Venice boardwalk.
Though sea, sun and sand are the same, people try to go to different places every year, because fauna and flora and the air are different.
Spending holidays on the beach is a great rest though many people combine sunbathing with visiting museums and places of interest.
Sometimes in summer my parents and I go on a long journey in Europe. We visit ancient Hungarian and Austrian towns or go on a boat-trip on the Danube. I like boat-trips very much. The boat drops on anchor at every important town. We go out on the shore and an excursion for an hour or two. We visit the places of interest and have a chance to learn more about the history of this or that town or place.
But mostly we spend the summer holidays in the country. In my opinion there is nothing like the countryside.
We have cousins who live in the countryside. Their home is in a nice place near the Retezat Mountains. There is river and a lake there. My friends and I often go swimming and boating there.
I played with Cristi and Alex, who lives down the road. Every day we fed the horses and went riding.
Every afternoon we went swimming in the river. I was also fond or lying in the sun. There’s a lot of fish in the lake, so I sometimes went fishing.
I like to sit in silence for a while, waiting for a fish to get caught and listening to the bird singing in the trees.
When I happened to catch a fish I set it free at once, because I went in for fishing just for pleasure.
When it was very hot my friends and I usually went to the forest. The air is cool and fresh there.
I like to walk in the shade of the trees and pick mushrooms and berries.
Cristi has got a dog called Axy. It becomes so happy when Alex and I take to the forest.
Axy likes to run after butterflies. I sometimes played with it. I threw a stick and at brought it back to me.
Time passed quickly and soon we hade to make our way back. We returned home sunburnt and full of impressions.

Prietenia

Prietenia este un lucru foarte important in viata noastra, deoarece ne uneste. Toata lumea are unul sau mai multi prietenii pe care poate conta mereu.
Si eu am o prietena inca de la gradinita pe care ma pot baza mereu. A fost alaturi de mine la bine si la rau si mi-a demonstrate de nenumarate  ori ca imi este prietena. Uneori stau si ma intreb daca merit cu adevarat prietenia ei; suntem persoane cu caractere asemanatoare, amandoua suntem timide, rusinoase, dar totusi eu sunt putin mai zburdalnica nu sunt chiar atat de retrasa. Oricum ne intelegem foarte bine si chiar daca ne certam, dupa doua minute incepem sa radem si dam totul uitarii, de obicei avem conflicte de idei eu am o parere pe care o sustin , la fel si ea si nu ne dam battue pana nu vedem cine are dreptate, in majoritatea datilor ea are dreptate.
Suntem apropiate si ma bucur ca nu ne certam din lucruri prostesti cum am vazut la alti oameni. Facem multe lucruri impreuna, ne distram in felul nostrum; la noi distractia poate consta si in a merge la plimbare cu bicicletele. Nu mergem la discoteca , club sau cine stie ce alte baruri deoarece nu este stilul nostrum si nu avem nevoie de astfel de distractii.
De multe ori suntem comparate una cu cealalta, iar mie personal imi place acest lucru deoarece ea este o fata exemplara de la care poti invata multye si sunt mandra ca este prietena mea. Cand ma gandesc , ca dintre toate fetele din clasa mea ea m-a ales tocmai pe mine sa I fiu prietena am un sentiment de bucurie.
Tin minte ca am inceput sa fim mai apropiate din clasa a V-a, iar de atunci facem totul impreuna: vorbim la telefon zilnic, ne consultam cand vine vorba de teme, ne plimbam impreuna si multe alte lucruri.
In incheiere as vrea sa va spun ca nu am multi prieteni adevarati, daca ar fi sa I numar mi-ar ajunge o singura mana.Ganditi-va care va sunt prietenii adevarati si aveti grija de ei!

Povestea copilariei

Intr-o seara de vara s-a nascut la spital o fetita pe nume Teodora .Ea este blonda si ochii ii are albastri.Parintii acestei fetite,Izabela si Eduard,s-au bucurat foarte mult de nasterea ficei lor deoarece ei au facut treizeci si cinci de ani  si pana acum nu au avut parte de nici un copil.
Cand mica noastra Teodora a implinit un an stia sa mearga,sa alerge si sa vorbeasca. Parintii acesteia au petrecut un an de neuitat, un an unic in viata lor si al Teodorei. La un an Teodora este inca mica dar isteata, sociabila si creativa deoarece si-a facut deja o prietena imaginara cu care sta tot timpul cu ea. Prietena imaginare a Teodorei se numeste Claudia.
Dupa inca un an micuta noastra Teodora a implinit doi anisori. Aceasta a devenit o fetita pe placul tuturor deoarece este: sociabila,jucausa,inteligenta,creativa si nu este alintata.Ea s-a plictisit doar de un prieten imaginar si acum are ca prietene imaginare pe Claudia si Stefania. Pentru ea Claudia este loial si prima cea mai buna prietena, iar Stefania este o fata pe care a cunoscut-o de curand asa ca nu poate spune multe despre ea.
Cand mica Teodora a implinit trei ani a trebuit sa mearga la gradinita.Teodora a mers la gradinita , dar desigur ca orice copil nu a vrut sa mearga. Cu timpul aceasta s-a obisnuit cu gradinita, iar educatoarea i-a devenit a doua mama.S-a obisnuit cu tot ce facea parte din gradinita, dar exista o exceptie: trezitul de dimineata.In fiecare dimineata Teodora se trezea plangand, ca orice copil.
A mai trecut un an, iar mica Teodorei  a implinit patru ani.Cand de ducea de dimineata la gradinita aceasta nu mai plangea, iar la patru ani avea prieteni imaginari.Ea avea trei prietene imaginare:Ana,Claudia si Stefania, si doi prieteni imaginari:Andrei si Stefan. Lumea ei imaginare era cam asa: ea este o printesa care isi cauta parintii pierduti.Andrei si Stefan sunt budygurzii ei, iar Ana ,Claudia si Stefania sunt cele mai bune prietene.Parintii fetei se bucura de unica lor fica.Se uita mirati cat de repede au trecut anii,parca ieri au nascut-o pe mica lor Teodora cu parul ei de aur si ochii ca cerul.
La cinci ani Teodora si-a mai adaugat in lumea ei imaginara parintii, dar ea mai avea pe langa lumea sa o prietena imaginara,Maria care statea mereu cu ea. Teodora se juca si cu copii de varsta ei, doar ca Maria este o prietena care face ce vrea ea,nu comenteaza si nu se cearta niciodata cu ea.
Dupa inca un an,mica domnisoara Teodora a trebuit sa mearga la scoala.Aceasta si-a petrecut trei ani frumosi alaturi de doamna educatoare si de colegii sai. Doamna educatoare ii era ca a doua mama pentru ea.Educatoarea, pentru Teodora este un om deosebit care i-a fost alaturi mereu,mai bine zis o prietene pe care nici nu si-o putea imagina.Cu sau vara voia ei a trebuit sa se desparta de educatoare.
In toamna cand Teodora trebuia sa mearga la scoala ea avea sase ani si cateva luni. Ea a intrat pe poarta scolii tinandu-si parintii de mana,iar cand a vazut cladirea scolii cat doi munti la un loc s-a infricosat.In curtea scolii erau foarte multi copii, uni cat muntii, iar altii cat furnicile.Dupa ce a intrat in sala de clasa impreuna cu alti copii, invatatoarea i-a primit cu blandete in sala de clasa si se uita cu ochii caprui si blajini la ei, spunandu-le cu vocea ei cristalina despre acest an scolar.
La sapte ani Teodora a invatat sa scrie, iar scrisul ei este asa de frumos, mai frumos ca un curcubeu, ca un soare sau toate frumusetile pamantului la un loc. Ea a incheiat clasa intai cu premiul intai.  Incetul cu incetul Teodora a invatat sa o iubeasca pe invatatoarea sa. Aceasta le-a castigat increderea copiilor imbinand lauda cu exigenta.
Lumea ei imaginara a inceput sa se destrame. Ea a ramasa doar cu prietenele ei: Maria, Claudia si Stefania.Teodora s-a plictisit de cei doi boudygurzii si sa fie printesa.
La opt ani, cand a ajuns in clasa a doua Teodora a ajuns printre cei mai bunei din clasa. Ea scria frumos,repede si corect.Teodora este buna la matematica,romana si restul materiilor. Si anul acesta a terminat clasa cu premiul intai.Parintii acesteia sunt mandrii de ea, dar creste prea repede, parca ieri a inceput sa gangureasca ,iar astazi este clasa a doua.
In clasa a treia Teodora ramane la fel de isteata,indemanatica,sociabila si buna ca in totdeauna.Clasa a treia o termina tot cu premiul intai. Prietenii ei imaginari incep sa dispara unul cate unul, au mai ramas doar Stefania si Claudia. Ea nu se mai joaca cu prietenii ei imaginari asa cum se juca cand era mica. Nici cu Stefania si Claudia nu se mai joaca asa de des, vorbeste cu ele doar atunci cand are nevoie de consolare, in rest ii place mai mult se se joace cu copii adevarati de varsta ei.
In clasa a patra fetita se aproprie tot mai mult de invatatoare si de colegii sai.In fiecare an a incheiat cu premiul intai la scoala. Anul acesta se desparte de cea care a indrumat-o patru ani de zile,a doua mama, cea care i-a fost aproape la nevoie si a ajutat-o. Pentru Teodora invatatoarea sa este unica in adevaratul sens al cuvantului.Peste aceasta durere nu o putea ajuta sa treaca nici prietenele ei imaginare, ea hotaraste ca din acel moment nu mai are prietene imaginare.
Intr-o zi de toamna, domnisoara Teodora a inceput scoala si-a revazut colegii si a trecut in clasa a cincea.Cand s-a dus in fosta ei clasa erau covorase pe jos, mese si scaune mici.Nu a durat mult ca sa isi dea seama ca fosta sala de clasa este locuita de piticii lui Alba-ca-Zapada. Nu acum mult timp era si ea un pitic de a lui Alba-ca-Zapada ,,Ce zile frumoase!”.Acum a cresct, ii este dor de zilele de gradinita, de educatoare, de scoala, de invatatoare, pe scurt de copilarie.
Cand suntem mici vrem sa fim mari, dar la un moment dat nu ne dam seama ce repede a trecut timpul copilariei neintors. Nu apreciem destul timpul si perioada vietii noastre, nu ne dam seama ce repede am crescut, iar cand trecem de perioada copilariei am vrea sa intoarcem timpul inapoi si nu stim cum, dar sa va dau un sfat: Bucurati-va de perioada vietii in care sunteti deoarece va trece si acea perioada.

CE FAC AZI?CE FAC MÂINE?DAR ÎN VIITOR?

Sunt doar un copil!
Duc o viata linistita fara prea multe griji,singura grija este aceea de a invata.
Ca orice copil sau cum ar trebui sa faca toti copiii din lume fregventez cursurile scolare pentru ca pe viitor viata sa-mi ofere posibilitatea de a studia la scoli cu renume.
In prezent copilaria imi este presarata cu bucurii,inconjurata de dragostea parinteasca si de prietenii cu care ies la joaca.
Ce fac maine?Este o intrebare la care adesea am gandit ceea ce ma determina sa ma straduiesc sa studiez mai mult pentru a putea ajunge acolo unde cu totii visam adica in fruntea societatii.
Ziua de maine este o zi diferita de cea de azi,lucrurile se complica,grijile devin din ce in ce mai mari iar noi trebuie sa fim pregatiti pentru a preintampina schimbarile vietii.
Cu totii visam cand suntem copii la ce vom fii cand vom fii mari.Adesea vreau sa fiu mare,e un scop in sine si intr-o zi ne trezim mari doar ca sa realizam ca suntem mici copii intr-un club mai mare,al oamenilor mari cu regulile sale complicate si de neinteles.
Viitorul,privit prin ochii copilului de azi este unul in care voi putea folosi invatamintele parintesti si cele ale profesorilor care mi-au calauzit pasii spre a duce o viata lipsita de griji si plina de satisfactii.
Fie ca e azi,maine sau in viitor ducem cu totii,constient sau inconstient o lupta de care depinde existenta noastra viitoare.

Adolescentul din mine....

Suntem cu totii obisnuiti sa traim intr-o lume care depinde de ALTCINEVA sau ALTCEVA.Si toata lumea are idei,toata lumea stie ca vrea ceva de la viata…dar nimeni nu face nimic.Toti ne lasam condusi mai mult sau mai putin.Ne este frica sa luam atitudine.Oare de ce?Ce-ar fi sa ne hotaram sa facem ceva si pentru noi?
Cei care mai putem face ceva suntem noi,adolescentii:Noi suntem la varsta la care mai putem schimba si ne putem afirma.Noi putem fi altfel.
Pana nu greseste omul in viata,nu se convinge ca e adevarat ce i se spune.La aceasta varsta,suntem prinsi intre parinti si prieteni.Si nu de multe ori facem alegerea corecta.”E mult sa gresesti o data pentru a nu repeta greseala.”,iti zic prietenii si au dreptate in mare parte.Dar sunt si situatii in care greseala se repeta si ajungi sa te intrebi cu ce ai gresit.Oare meritai chiat tie sa ti se intample?
Iti pui mii de intrebari…si nu le gasesti raspuns.In momentele diferite te gandesti la ce e mai rau.Esti suparat pe toate lumea.Te inchizi in camera ta si numai iesi.Stai singur intre patru pereti.Nu ai pe nimeni care sa-ti aline durerea in asemenea momente.Te gandesti la multe lucruri.Iti e greu.Iti iei ursuletul de plus in brate si plangi.Te descarci,dupa care esti nuvoit sa iesi sa infrunti realitatea.Sa dai ochii cu lumea rea si cruda.Nu o poti face la infinit,dar inveti sa ierti atunci cand ti se greseste.Poate ca asta ai invatat de la o persoana la care nu te asteptai.
Ii vezi pe altii fericiti.Te intrebi de ce nu esti si tu la fel.Sunt putini cei care nu te-au parasit:parintii si 2-3 prieteni.Usor-usor ii indepartezi si pe ei prin comportamentul tau.Devii greu de inteles.Devii sensibil la orice cuvant.
Nu mai suporti nimic.Fara sa vrei ii jignesti pe cei dragi.Iti pare rau,dar nu recunosti.Te inchizi in tine.Daca cineva incearca sa se apropie de tine,refuzi.De fapt,refuzi orice pentru ca varsta iti permite.Vrei sa ramai fara nimic,sa dai impresia ca nimeni nu te poate invinge.
Dar cu ce te ajuta?Cu nimic.Doar iti hranesti orgoliul flamand. Dupa ce te razbuni pe toti cei care te-au ranit si dupa ce iti dai seama ca cel mai bine si cel mai corect e sa ierti,te linistesti.
Toate acestea,si nu numai,le traim cu totii.ADOLSCENTUL DIN MINE se afirma intr-un mod unic,dar asemanator cu al vostru si mereu invata ca e mai bine pentru el.

Sa fim copii ( POEZIE)

Ce frumos ar fi
Sa zambim in fiecare zi!
Sa ne credem copii
Pentru inca o zi.

Ce frumos ar fi
Spre cer sa privim!
In ochii nostrii
Sa il limpezim!

Ce frumos ar fi
Lumea s-o cladim!
Noi mai buni sa fim
Si sa nu uram.

Sa zambim,
Sa iubim,
Sa fim copii!

Suflet de copil...

Intr-un sat mic,la marginea orasului, se aflau doi baietei care se jucau pe aleile inguste din sat.Soarele stralucea peste tot ,iar vara si-a pus amprenta peste tot.
Jucandu-se ei de zori,unul dintre ei observa ca un batranel se aproprie cu pasi mici si inceti spre ei.Indata,cei doi se oprira si se uitase la omul in varsta, asteptand sa vada ce se va intampla.Dintr-odata omul acela privi spre colipasi si ii chemase la el.Cei doi erau nedumeriti .Batranelul le daduse doi bani fiecaruia. Le spuse sa faca ce vor ei cu acesti banuti primiti.Baietii au facut ce au stiut ei mai bine cu banii.Si-au luat econimiile si le-au adugat si cei doi banuti primiti. S-au dus la cea mai saraca familie din sat ,iar apoi le-a
zis acelor oameni ca datorita unui batranel su ajuns ei acolo.Intalnindu-se urmatoarea data tot cu acelasi om,acesta i-a intrebat ce au facut cu banutii.Un raspuns care l-a surprins placut pe bietul batranel a fost dat de baieteii aceia. Uimit de ceea ce au facut acestia le-a promis ca o sa le mai dea bani sa ii duca la familii cu cauza financiara rea,vroind sa faca atat copii cat si el fapte bune ce peste cativa ani or sa se intoarca si lor.Urmatoarea zi,cei doi baietei se intalnira cu batranelul in acelasi loc . De data aceasta le-a dat trei banuti deoarece a fost mandru de ceea ce au facut cu bani.
De graba acestia doi au fugit cu banii la o alta familie in cauza deoarece au constatat ca mergand la aceeasi familie mai multe zile ii va face pe membrii ei sa devina lacomi si egoisti.
Facand aceste fapte bune, sufletul lor a devenit bun, iar ei au inceput a gandi altfel cand vine vorba sa ajuti pe cineva sarac.

Anul nou..( POEZIE)

Din cireşul veşniciei
S-a mai scuturat o floare
După ce-a visat sub lună
După ce-a surâs sub soare.

Şi-n clipiţa-n care floarea
A căzut pierind în vânt,
Câte visuri neîmplinite,
Câte doruri nu s-au frânt!

Dar în locul celei duse,
Altă floare vine acum,
Sufletul să ni-l îmbete
Cu nemaigustat parfum.

Şi cum primăvara codrul
Muguri mii desface-n rouă,
Floarea nouă ne aduce
Muguri de nădejde nouă.

Îmbrăcaţi al vostru suflet
În veşmânt de sărbătoare
Şi primiţi cu imn de slavă
Noua veşniciei floare.

Iar dacă-ntre voi iubirea
Va cânta fără să plângă,
Nici un vis n-o fi himera,
Nici un dor n-o să se frângă.

Iubirea...( POEZIE)

Partasi suntem multor iubiri
Una singura e implinire
Celelalte numai presimtiri
Pana dam in inima de Mire

Impodobit cu-nfatisarea Lui
Dinspre inviere rasarinda
Pe cat in lacrimile orisicui
Voi ravni iubirea sa-si aprinda

Ce exista sa iubesc nespus
Oceanul stingerii de sine
Sa rodeasca-n cele care nu-s
Rasaritul ce le apartine

Pentru tine... ( POEZIE...)

Cu tine-ncepe fiecare zi,
Și tot cu tine noaptea se termină,
Cu visul ce în suflet drag îl ții,
Ce depărtări și doruri îți alină.

În tine se ascund răspunsuri toate,
În gânduri ce se spulberă prea iute,
În lacrimi fără de motiv sau, poate,
În ale frunții tale fine cute.

Din tine se ivesc minuni mereu,
Chiar de nu-s ochi în juru-ți să le vadă.
De ești doar om, de ești doar semizeu,
Lăsat ești veșniciei tale pradă.

În tine, pentru tine se-mpletesc
Minuni ce doar din tine se ivesc...

Flori de Mucigai de Tudor Arghezi

Conform dicţionarului de estetică, urâtul s-a definit iniţial în opoziţie cu frumosul, aşa cum şi grotescul se defineşte în opoziţie cu sublimul.

            În acest context, graniţa dintre ,,frumos” şi ,,urât” este aleatorie, pentru că oricâte canoane ale frumuseţii s-ar contura, generarea acelei senzaţii de plăcere, specifice esteticii ,,frumosului” ţine în fond de măsura în care individul este mişcat sufleteşte, de acel ,,nivel prag” al intensităţii informaţiei necesare declanşării senzaţiei. Astfel, tot ceea ce nu apucă să treacă dincolo de ,,nivelul prag” al frumosului, dându-i-se acestuia, obligatoriu, o coordonată pozitivă este, cu consecvenţă, atribuit urâtului estetic, acesta ajungând să se desfăşoare de la faza subliminală frumosului, trecând prin normalitate şi coborând spre expresia generatoare de disconfort, până la graniţa cu grotescul, şi ea, la rându-i, subiectivă. Din această perspectivă, a categoriilor estetice, ne va fi mai uşor să situăm estetica argheziană.

            Volumul Flori de mucigai este situat, prin excelenţă, în zodia esteticii urâtului. Nu de stângăcie poate fi acuzat Arghezi aici, în acest ciclu de poeme, ci de încrâncenare. El se vede pe sine în postura unui evanghelist, mai mare şi mai chinuit decât cei biblici, dând de veste lumii că versurile prezente: ,,Sunt stihuri fără an, /Stihuri de groază, /De sete de apă/ Şi de foame şi de scrum/Stihurile de acum”.

            Ispititoare în Flori de mucigai nu este doar imaginea poetului infirmizat iremediabil de propria lui râvnă, ci şi aluzia la tablele legii lui Moise, despre care se spune în Exod 31-18. ,,Când a isprvit Domnul de vorbit cu Moise, pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu”.

            Urmărind condiţiile teoretice de fiinţare ale poeziei, putem observa că sunt întrunite toate elementele unei poetici clasice: rima, extrem de reuşită, ritmul, melodicitatea deosebită, sentimente complexe şi intense communicate în regim direct.

            Se pune atunci problema care ar fi domeniul repreoşat lui Arghezi de către critică, din structura prozodiei sale? În acest volum poetul reuşeşte o extrem de puternică reîncarnare a cuvântului cu sens, cu alte cuvinte, în termenii poeticii moderne, o resemantizare. Bunăoară, în limbaj cotidian, cuvântul unghie este departe de a fi poetic, ba chiar dimpotrivă, s-ar putea spune. O unghie pe tencuială, la fel ca în poemul arghezian, devine, însă, deîndată, altceva. Se realizează un nou tip de asociere semantică, declanşând un alt fel de imagini poetice: ,,Am lăsat-o să crească/Şi nu a mai crescut./Şi mă durea mâna ca o ghiară,/Neputincioasă să se strângă”. Se poate observa că acum sfera semantică s-a extins, mâna devenind ghiară, senzaţia declanşată în conştiinţa cititorului amplificându-se extrem de mult. Imaginea dezvoltată în versul: ,,şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă” este şocantă pentru percepţia noastră obişnuită. Actantul nu numai că nu îşi oblojeşte rana ci parcă, posedat de o voluptate a durerii, îşi autoamplifică tortura. Se pare că avem de-a face cu ceea ce Nicolae Balotă numea supunerea nu unui comandament din afară, ci unui imperativ lăuntric. ,,Nu este aici […] poezia unui poet damnat. Este, în schimb, mai mult decât alte încăperi ale edificiului poetic arghezian, o poezie a condamnării în poezie”.

            Este, poate, mai degrabă, o situare pe acelaşi plan, a sa proprie, cu Dumnezeu, deoarece, la fel ca în Psalmi, Arghezi apare drept un revoltat dar şi, deopotrivă, stăpânitor al unui topos nedorit de Demiurgul cel mare. Poetul se adresează, în acest poem, unei lumi refuzate. El este un Mesia pentru un spaţiu pe care se pare că Dumnezeu nu şi-l mai revendică, deoarece tot ceea ce era însemnat cu pata alterării era aruncat şi menit pieirii.

            Nicolae Balotă îl vede pe Arghezi un meşter Manole al cuvântului, posedând vocaţia sacrificiului de sine. El dezvoltă planul de jos al unei lumi imaginar-truculente, stigmatizate de o instinctualitate scăpată din frâu, mergând până la implicaţii patologice, etalând o cruditate lexicală fără precedent. Trebuie să vedem în Flori de mucigai un sistem al rupturii din natură, începând cu atitudinea antisacrală. Arghezi îşi afişează satisfacţia de a-şi fi aşternut stihurile în chilia recluziunii. O biruinţa a eului, voluntar redus la puterea sa demoniacă, ironic minimalizată. Cu toate că este antiromantic în revolta sa contra naturii, Arghezi cultivă singurătatea, stare prin excelenţă romantică, a cărei emblemă dureros-voluptoasă este claustrarea impusă/autoimpusă. Temniţa ce alcătuieşte scena spectacolului ,,deşănţat” din Flori de mucigai, are semnificaţie ambiguă, de instrument al reprimării săracilor de către bogaţi, dar şi de indice al condiţiei umane. În Flori de mucigai, Arghezi se dovedeşte un mare regizor al singurătăţii. Se produce un mare scandal (estetic) al acesteia, care constă în ruperea punţilor cu lumea, prin îmbrăţişarea ostentativă a categoriilor negative: urâtul, macabrul, grotescul, trivialul. Poetul scrie, deci, cu mâna stângă, aceea demonică, renunţând la har şi batjocorindu-i înfăptuirile. Rezultatul este o fascinaţie a abjectului. O seducţie, cu alte cuvinte, în răspăr. Arghezi ar putea afirma, precum Baudelaire: ,,Când voi fi inspirat dezgustul şi oroarea universală, voi fi cucerit singurătatea”.  O primă ţintă a programului degradării o constituie însăşi făptura omenească. Selectaţi din mediul pegrei, din cloaca învinşilor, a osândiţilor, a detracaţilor, a mutilaţilor, eroii poetului (borfaşi, bătăuşi, criminali, nomazi, infirmi etc.), sunt nişte leşuri vii, nişte defuncţi din punct de vedere al societăţii onorabile. Arghezi şi-a propus din capul locului să pună în paranteză natura, manifestându-se ca un ,,meşteşugar”. Valoarea sa supremă o constituie esteticul, din care decurge Binele specific, în felul în care îşi trăia experienţa creatoare autorul Florilor răului. Admiţându-l pe poetul nostru în ipostaza de hommo aestheticus, nu-i putem intenta nici un proces de imoralitate, aşa cum s-a încercat, nici nu îl putem situa cu fermitate în eşicherul criticii sociale, idee de care s-a abuzat.

Caracterizarea personajului Popa Tanda de Ioan Slavici

Mare clasic al literaturii noastre, alături de Eminescu, Creangă şi Caragiale, Slavici a facut parte din centrul societăţii literare  “Junimea” unde scrie nuvela Popa Tanda in 1873  şi apoi o publica in revista Convorbiri literare.  George Călinescu îl considera pe Slavici “cel mai important reprezentant al realismului popular în literatura noastră”.

           Nuvela Popa Tanda  se afla în stransă relaţie cu poveştile publicate de Slavici în prima perioada a creaţiilor sale ( Budulea Taichii,Padureanca, Moara cu noroc) – nuvele care au aparut în primul volum “Novele din popor”.

           Parintele Trandafir este personajul principal al nuvelei, deoarece este prezent în toate momentele acţiunii; este un personaj fictiv. Fiind  unul dintre cei doi copii ai dascălului Pintilie, Trandafir devine preot, îşi întemeiază o familie în care la un moment dat se aflau “trei copii mici, al patrulea de lapte”, şi îşi profesează meseria aproape doi ani in Butucani, satul natal. In urma unor dispute cu sătenii, este mutat la Sărăceni, un sat care îşi merita numele, având în vedere aspectul lui şi starea materială a locuitorilor. Preotul Trandafir  este prezentat de-a lungul nuvelei în mai multe ipostaze: preot, soţ, tată, socru şi bunic.Avea relaţii cu celelalte personaje  pe plan social ( încearcă “s facă din poporenii săi oameni harnici” deoarece “ câtă vreme vor fi sărăcenii leneşi, ei vor rămânea săraci şi eu flămând”), şi pe plan familial ( bun soţ, tată şi bunic).    Evoluţiile personajului de-a lungul nuvelei sunt în plan social

( evoluţia de la indiferenţă la implicare) şi în plan sufletesc ( pe parcursul nuvelei are loc maturizarea interioară treptată a părintelui urmărind un traseu de la vorbă la faptă).

             Autorul foloseşte mai multe modalităţi de caracterizare: caracterizarea directa  făcută de autor în care sunt evidenţiate unele calităţi ale personajului principal. El este “un om bun; a învăţat multă carte şi cânta mai frumos decât chiar răposatul tatăl său (…). Vorbeşte drept, cumpătat ca şi când ar citi din carte”.   Este

 “ harnic şi grijitor”  (grijuliu,strângător), pentru că este aşa de priceput incât “aduna din multe şi facea din nimica ceva. Strânge,drege si culege ca să aibă pentru sine şi pentru alţii”. Naratorul îi găseşte si unele defecte: sinceritatea si corectitudinea, el fiind prea aspru în relaţiile pe care le are cu semenii sai: “Minunat om ar fi  părintele Trandafir dacă nu l-ar strica un lucru: este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată, prea de-a dreptul. Prea verde făţiş. El nu mai suceşte vorba, ci spune drept în fata daca i s-a pus ceva pe inima”. Caracterizarea directa  făcută de celelalte personaje: vecinul Marcu Florii Cucului (“ Popa e omul dracului”) – aceasta apreciere se repeta de patru ori evidenţiind schimbarea părintelui; clopotarul Cozonac (“ popa e omul lui Dumnezeu”) –sugereaza faptul ca  satenii inţeleg rolul schimbării şi se schimba şi ei. Caracterizarea indirecta  prin fapte: preotul are mai multe strategii dându-şi seama că trebuie “ să facă din poporenii săi oameni harnici”: îşi începe acţiunea cu o energie ieşită din comun şi cu o uimitoare tenacitate: prin predici care impresionează pe ascultători, dar care nu au nici o consecinţă practică; apoi preotul nu cedează şi apelează cu mai multă insistenţă la sfat, la munca de la om la om; incrâcenarea sa, vointa de actiune sunt reflectate prin hotararea luata: “Aşteptaţi! Grăi el.Daca nu veniti voi la mine, mă duc eu la voi.”  Neobţinând nici acum un rezultat,  parintele apeleaza la batjocora, fiind neiertator, aspru cu cei care se dovedesc lenesi, cu o limba ascutita si muşcatoare, el îi ironizeaza pe satenii trandavi.  Neobţinând nici acum vreun rezultat, părintele trece la ocară, care se dovedeşte la fel de ineficientă având chiar un efect negativ:

“In sfârşit, văzând însă ca merge prea gros, incepura si ei sa ocarasca pe popa”. Judecând realist situatia, îşi da seama ca singura modalitate este exemplul personal. De aceea, cu aceeasi energie , voinţă şi tenacitate de neînfrânt, îşi repară casa, isi imprejmuieste curtea si isi cultiva pamantul, ceea ce îi uimeste pe sateni. Parintele adopta si modul de influenta “ din aproape in aproape” , determinandu-i pe sateni sa devina receptivi la nou. Primii care cad sub influenta binefacatoare a muncii si a exemplului pozitiv sunt clopotarul Cozonac, Marcu Florii Cucului si Mitru Cătănaş.  Caracterizarea indirecta se realizeaza si  prin limbajul  personajului principal Popa Tanda: are talent oratoric dar nu are capacitate de convingere. Caracterizarea indirectă se realizează şi prin elementele de portret fizic (barbă, păr cărunt) care subliniaza trasaturile morale. Vestimentatia nu are rol in aceasta caracterizare.

          Autorul foloseşte ca mod de expunere naraţiunea: este remarcabil caracterul narativ specific lui Slavici, dialogul cu sătenii , monologul interior la biserică:

“ Puternice Doamne! Ajută-mă!”; Stilul indirect liber: “Copii lui! Sotia lui! Ce va fi de dansii?”, “ Afurisitul de acoperiş! Nu mai era chip să-l lase precum era!”.

          Foloseşte ca modalităţi artistice comparaţii plastice, oralitatea; sătenii văd în acţiunile părintelui Trandafir doar o “tândălitură”, o pierde vară, de unde personajul se alege cu numele Popa Tanda. Personajul are o atitudine faţă de viaţă ( o vede ca pe o luptă), faţă de natură ( bucuria pentru recoltă), faţă de societate (perseverenţa cu care se poartă  cu satenii) si fata de familie ( are responsabilitate).

         Popa Tanda este tipul preotului de la tara, perseverent si luptator pentru a ridica  sau lumina  viata Sărăcenilor.  Prin Popa Tanda, Slavici a realizat conturarea unui personaj memorabil, una dintre marile energii ale literaturii sale. Prin toate procedeele folosite Slavici a realizat un personaj complex, caci “bun cunoscator al sufletului omenesc, nu face parte din parintele Trandafir un personaj schematic” ci unul care “gândeşte practic”.(Pompiliu Marcea)

Caracterizarea personajului Danila Prepeleac de Ion Creanga

            Danila prepeleac este personajul principal al basmului cu acelasi nume, scris de Ion Creanga.

       Acest personaj este diferit fata de eroul din alte basme cu care am fost obisnuiti, datorita complexitatii sale. Pe parcursul basmului, el se afla in doua ipostaze, una in care intruchipeaza prostia, fiind tipul prostului sau pacalitului, iar apoi urmand sa devina simbolul istetimii omenesti.

      Autorul il caracterizeaza direct spunand « iara cel mai mic era sarac… era lenes, nechitit la minte si nechibzuit la trebi ».Putem extrage calitatile si defectele sale si din vorbele personajelor cu care intra in contact  cum ar fi fratele sau care ii spune « mare natarau mai esti ».Astfel, in prima parte a basmului, Danila apare ca un personaj lenes, prost, care nu pare a fi un erou.

      Faptul ca schimburile intre diferite obiecte ii sunt dezavantajoase, in final alegandu-se cu nimic, evidentiaza prostia.In loc sa se intoarca acasa, el isi continua drumul cu speranta ca in final va reusi sa indrepte situatia,dar cum ghinionul il urmarea peste tot, ajunge sa faca mai mult rau decat bine.

     Limbajul sau, un limbaj popular, presarat cu regionalisme, arata ca apartinea unei lumi simple.

     In a doua parte a textului,caracterizarea indirecta se realizeaza prin faptele lui Danila dar si prin personajele cu care intra in opozitie. Caracterul eroului este acum in antiteza cu cel pe care il avea la inceput.Nu mai are rolul omului prost, ci din portiva, devine un simbol al istetimii omenesti.

  Incercand sa repare una din pagubele pe care i le-a facut fratelui sau(distruganu-i carul, si omorandu-i boii), se hotaraste sa se intoarca acasa si sa ii ceara iapa ca sa fuga cu ea in lume. Insa pe drum da peste un helesteu, unde ciopleste o cruce si incearca sa ridice o manastire. Atunci apare un drac iesit din iaz, care ii spune ca locul acela apartine dracilor. Danila nu-l ia in seama,hotarat sa-si duca planul pana la capat.

    Ca sa scape de el, dracii il pun la incercari, dar acesta da dovada de o inteligenta deosebita, pacalindu-i si luandu-le banii.

   Asa cum spune si George munteanu, « Danila Prepeleac e un anapoda », prea frumos din punct de vedere etic si esential, pana la vremea prinderii de minte, fiind ca e nimbat de naivitatea careia nimeni nu poate sa-I gaseasca pricina.

Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi....

         Nuvela apare in primul numar al revistei iesene “Dacia Literara” din 1840 sub titlul de “Scene istorice din cronicele Moldaviei. Alexandru Lapusneanul”.In aceasta nuvela avem prima proză istorică într-adevăr reuşită din literatura noastră, şi anume una care a stabilit pentru multă vreme standardele genului, o culme neîntrecută până în prezent. Punctul de plecare al nuvelei se afla in "Letopisetul Moldovei" lui Grigore Ureche, ,fara nici o intentie insa de "reconstituire" istorica. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic si mai putin ale adevarului istoric.

  Nuvela nu a fost bine primita,pt ca submina autoritatea boierilor;dintr-o data puterea ii revine domnitorului care incearca sa se sprijine pe popor.

       Tema este istorică – perioada medievală moldoveană si ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu.

              Subiectul urmează o desfăşurare ascendentă şi o clasică evoluţie a momentelor.

              Culoarea de epoca e data insa nu atat prin descrieri, cat mai ales prin limbaj(utilizarea arhaismelor,vestimentatia,folosirea vb la imperfect si gerunziu), inspirat cu multa grija din cronica si adus in contexte perfect inteligibile contemporanilor. Nu atat vocabularul, care prin forta lucrurilor nu se mai foloseste azi (zobron, benisel, felendares, samuri, surguci, filaliu, junghiu etc., fiind vorba de costumatie sau de arme), dar mai ales cuvintele al caror continut semantic s-a schimbat, cat si fonetismele si constructiile sintactice arhaice, au o functie stilistica superioara, urmata si aplicata consecvent de Mihail Sadoveanu in romanele sale istorice de mai tarziu. 

Alexandru Lăpuşneanu – caracterizare

.

Alexandru Lăpuşneanu este personajul principal al nuvelei cu acelaşi titlu prin calităţi de excepţie şi efecte extreme,

Chiar de la început domnitorul dovedeşte vederi progresiste, înaintate, răspunzând boierilor: Voi mulgeţi laptele ţării, dar a venit vremea să mulg şi eu pre voi!si de aseamenea este ambitios cand boierii ii cer sa se plece pt k poporului ii este bine fara el”Cu voia si fara voia voastra,am sa ma ridic pe tron,decat sa ma-ntorcmai degraba-si va intoarce Dunarea cursului”

Apreciat constant drept un erou romantic din puctul de vedere al curentului literer, prin calitati de exceptie si defecte extreme, construit pe baza antitezei romantice, Alexandru Lapusneanul este un personaj complex, bine individualizat. Individualizarea si definirea caracterologica a lui Lapusneanu atinge o expresivitate nemaiintalnita pana la 1840 si inca neegalata in nuvela istorica romaneasca ulterioara.

           Este expert în manipulare şi declară cu cinism acest lucru atunci când, la început, hotărăşte să-i cruţe, deocamdată, pe boieri, şi pe Moţoc în special: “Te voi cruta caci imi esti trebuitor, ca sa ma mai usurezi de vlastamurile norodului. Sunt alti trantori de care trebuie curatit stupul”. Deasemenea el dovedeste inteligenta, tact, dar mai ales un echilibru interior desavarsit. Cinismul, sangele rece, coportamentul fata de Motoc, dezvaluie o fata diabolica a domnitorului Lapusneanul dovedeste o cunoastere sigura asupra oamenilor, dar si o abilitate politica remarcabila. Scena aceasta adauga alte trasaturi portretului domnitorului: luciditate, duritate si ironie.In deschiderea celui de-al treilea capitol (punctul culminant al nuvelei) cititorul este prevenit despre dramatica derulare a faptelor ce vor urma: "impotriva obiceiului sau, Lapusneanul, in ziua aceea, era imbracat in toata poama domneasca...". Domnitorul, ca un mare actor, isi regizeaza, astfel, scena, urmarind cu atentie reactiile celorlalti.. . În caracterizarea personajului Negruzzi notează gesturi, mimica, comportarea, replica: -Bine aţi venit boieri, zise Lăpuşneanul, silindu-se a zâmbi…; …răspunse Lăpuşneanul, a cărui ochi scânteiară ca un fulger…

 Lapusneanul nu este un model, ci un tip de domnitor crud, ce devine un simbol al tiraniei.In familie are momente si de tandrete si de cruzime.

Sotia sa, Doamna Ruxandra ocupa un rol minor. Prin firea ei slaba, firava, lipsita de hotarare si personalitate, inclinata sa asculte pe altii, miloasa, ea este totusi fiica, sora si sotie de domn. Doamna Ruxandra este un instrument, atat al sotului, cat si al lui Spancioc, care se foloseste de slabiciunea ei temperamentala in otrvirea Lapusneanului.

Vornicul Motoc e tipul intrigantului politic, inteligent si abil, care vinde domn dupa domn, cu o slugarnicie ce-l dezgusta si pe Lapusneanu. Cu o ura si un dispret total fata de popor, el este un personaj mult mai malefic decat domnitorul.

Vizita de Ion Luca Caragiale....

Ion Luca Caragiale (1852-1912) a ramas , pana astazi, cel mai mare dramaturg din literatura romana , mai ales prin comediile :’’O Noapte Furtunoasa ‘’, ‘’O scrisoare pierduta’’ si ‘’D-ale Carnavalului’’ , in care prezinta aspecte caracteristice al lumii romanesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea.

Numele sau este legat si de inegalabilele ‘’Momente si schite ‘’, in care prezinta , intr-o viziune comica , intamplari la care participa personaje reprezentative din societatea contemporana a autorului .

Schita este o opera epica –o naratiune- in proza de mici dimensiuni in care se relateaza o singura intamplare semnificativa din viata unor personaje.

Actiunea dintr-o schita se petrece intr-un interval de timp scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans .

  In opera literara ‘’ Vizita’’,care este o schita I.L.Caragiale infatiseaza intamplari ce evidentiaza efectele educatiei gresite, primate in familie.

Titlul precizeaza imprejurarea in care povestitorul se intilneste cu Ionel si constata urmarile ‘’educatiei’’despre care vorbea, cu mandrie, mama copilului .prin folosirea substantivului’’vizita’’,in forma sa nearticulata,autorul da un caracter general intamplarii,rasfatatului Ionel devenind reprezentantul copiilor care sfideaza bunul simt, ca urmare a unei proaste educatii.

Fiind o opera epica,autorul isi exprima in mod indirect gindurile si sentimentele prin intermediul actiuniisi al personajelor.Intamplarile sunt povestite de catre narator care, in aceasta opera literara, este si personaj-martor,deoarece participa la actiune.Statutul de personaj-narator justifica povestirea la persoana I.

Ca in orice naratiune ,actiunea se constituie in momenteale subiectului.

Prima fraza a schitei,’’M-am dus la Sf. Ion sa fac o vizita doamnei Maria Popescu,o veche prietina’’ca ‘’s-o felicit pentru onomastica uniculuisau fiu ,Ionel Popescu,…’’,constituie intriga actiunii(cauza actiunii).

Dupa ce precizeaza motivul vizitei, in expozitiune autorul il prezinta pe Ionel,’’un copilas foarte dragut de vreo opt anisori,’’

‘’imbracat ca maior de rosiori,in uniforma de mare tinuta’’.

Musafirul aduce in dar copilului o minge ‘’foarte mare de caucic si foarte elastica’’,ceea ce face placere atat doamnei Popescu, cat si fiului ei.Dupa ce discuta despre agricultura si despre vreme ,oaspetele remarca absenta,in ultimul timp, din societate a doamnei.Aceasta se scuza explicandu-ica se ocupa de educatia copilului,deoarece ‘’s-a facut baiat mare’’.

Desfasurarea actiunii evidentiaza urmarile ‘’educatiei’’.

Primul efect  al acesteia se vede imediat, deoarece din camera alaturata se aude ‘’o voce ragusita de femeie batrana’’,care-I reclama mamei ca Ionel ‘’nu s-astampara si e gata sa rastoarne masina de facut cafea. Dup ace-si arata incantarea provocata de strengariile baiatului si remarca entuziasmata cat este de destept, doamna Popescu se indreapta spre usa, unde ii apare in fata ‘’micul maior’’, ‘’luand o poza martiala ‘’. Mama-l saruta si il scuipa sa nu-l deoache, apoi , rugandu-l sa nu se mai apropie de ‘‘masina’’, isi continua conversatia cu musafirul.

In acest timp , Ionel merge intr-un colt al salonului unde, ‘’pe doua mese, pe canapea, pe fotoliuri si pe jos stau gramadite fel de fel de jucarii’’ si alege o trambita si o toba , cu care, in timp ce se legana pe un cal de lemn, face un zgomot asurzitor, incat cei doi adulti nu se mai inteleg . Observatia mamei ‘’ca nu e frumos cand sunt musafiri’’ si mai ales precizarea oaspetului ca ‘’ la cavalerie nu e toba si maiorul nu canta cu trambita’’, schimba jocul copilului , care scoate sabia si incepe sa atace tot ce-i iese in cale .

Prima victima este ‘’jupaneasa cea ragusita’’ , care intra pentru a aduce cafea si dulceata . Ea este salvata in ultimul moment de mama  ce-i sarise in ajutor si care-si plateste cutezanta, deoarece se alege cu o ‘’puternica lovitura de spada’’, sub ochiul drept.

Intamplarea nu o supara pe doamna Popescu , deoarece aceasta vrea o sarutare de la copil , pentru a-l ierta . Oaspetele cere permisiunea de a fuma la cafea, iar gazda, dupa ce-i precizeaza ca la ei se fumeaza, ii spune razand ca si ‘’maiorul’’ ‘’ii cam place’’. Oaspetele ii explica copilului ca nu e bine sa fumeze dar aceste raspunse obraznic :’’Dar tu de ce tragi ?’’.

          Dupa remarca mamei a mancat prea multa dulceata, mai ia cateva lingurite si dispare in ‘’vestibul, de unde se intoarce cu cheseaua goala. Se apropie apoi de musafir , ia din tabachera o tigara , pe care o pune in gura si, salutand militareste , cere un foc.

La indemnul mamei amuzate , oaspetele ii aprinde tigara , pe care copilul o fumeaza pana la carton , apoi incepe sa se joace cu mingea , trantind-o cu atata indarjirea , incat acesta , dupa ce ‘’tulbura grozav linistea ciucurilor de cristal ‘’ai candelabrului ,ii zboara musafirului ceasca , oparindu-l cu cafea. Si de aceasta data interventia mamei este formala , ea isi consoleaza oaspetele , spunandu-i ca pata de pe pantalon ‘’ iese cu nitica ap calda’’

In momentul urmator , care este si punctul culminant al actiunii, copilul lesina din cauza tutunului , iar musafirul, in timpul actiunii, ce mama este ‘’disperata’’ , il stropeste cu apa rece, pana isi revine.

          Deznodamantul schitei include plecarea oaspetului care , abia acasa isi da seama de ce disparuse Ionel in vestibul cu cheseaua de dulceata- ca sa-i toarne dulceata in sosoni.

          Intamplarea povestita- vizita facuta doamnei Maria Popescu, care se poate concentra in cateva momente : discutia cu doamna Popescu , conflictul cu slujnica , joaca cu trambita si toba, atacul fumatul, trantirea mingii si lesinul ii ofera autorului prilejul de a reliefa personajele – Ionel, doamna Popescu , slujnica, naratorul.

          Ionel este personajul principal al schitei deoarece partcipa la toate momentele actiunii, fiind ‘’eroul’’ intamplarilor care-i evidentiaza trasatura morala de baza , proasta crestere.

Lipsa de educatie genereaza dispretul pentru slujnica pe care nu o asculta , in ciuda faptului ca era in varsta , dezordinea care domnea printre jucariile sale, lipsa de respect fata de mama sa si chiar fata de musafir, deoarece conturba frecvent conversatia celor doi si ii toarna oaspetului dulceata in sosoni, obraznicia pe care o dovedeste servindu-se din tabachera musafirului.

Faptele lui Ionel starnesc rasul , mai ales rasul mamei, care se dovedeste incapabila de a face educatie .

Indulgenta fata de nazbatiile lui Ionel si mai ales maimutareala sentimentala a doamnei Popescu –personaj secundar- sunt departe de a conveni unei educatii ‘’sanatoase’’, cum pretindea la inceputul schitei .

Naratorul – personaj, cu rol pasiv , aparent detasat de ceea ce povesteste, prin ironia cu care relateaza micile incidente , sugereaza pozitia sa critica.

Talentul de dramaturg a lui Caragiale este evident si in schita ‘’Vizita’’. El imbina , in principal, doua moduri de expunere , naratiune si dialogul, care au rolul de a evidentia trasaturile morale ale personajelor caracterizate prin fapte si limbaj . Cel de-al treilea mod de expunere , descrierea , apare fragmentar in schita de portret facuta lui Ionel si in prezentarea interiorului casei doamnei Popescu.

Deoarece este o opera literara epica in proza , de mici dimensiuni , cu un numar redus de personaje , in care se povesteste o singura intamplare-vizita facuta de narator doamnei Popescu pentru a o felicita cu ocazia onomasticii fiului sau – prin care se evidentiaza cate o trasatura caracteristica a personajelor – prosta crestere a lui Ionel si incapacitatea doamnei Popescu de a-si educa fiul- iar timpul si spatiul de desfasurare ale actiunii sunt restranse , naratiunea ‘’Vizita’’ de I.L.Caragiale este o schita.     

REZUMAT Morometii de Marin Preda.....

          Era o zi de vara . Familia Moromete venea de la camp ostenita . Capul familiei era Ilie Moromete care avea o sotie Catrina Moromete si sase copii : Paraschiv , Nila , Achim , Tita , Ilinca si Neculai . Paraschiv , Nila si Achim nu o aveau mama pe Catrina si erau fratii vitregi ai Titei , Ilincai si lui Niculai .

           Cand vanira de la camp Ilinca si Tita s-au dus la scaldat , Paraschiv , Nila , Achim s-au culcat si Niculai a mers la pascut oile . Mama acestora pregatea de mancare pentru pranz in timp ce Ilie s-a intalnit cu vecinul sau Balosul si au discutat pe tema vanzarii  salcamului al carui proprietar era Ilie Moromete .

           Pe de alta parte Ilinca si Tita se scaldau in rau . Tita , mai timida ii era rusine sa se dezbrace sa se scalde deoarece ii era teama sa nu apara vreun baiat . Cand a capatat curaj , Tita a auzit zgomote , dar spre bucuria fetelor nu au aparut flacai ci doua batranele ce vorbeau despre despartirea Polinei , fiica lui Tudor Balosul ,  de Birica . Polina si Birica se iubeau mult dar era o diferenta mare de clasa sociala intre cei doi si tatal Polinei nu a acceptat sa fie prieteni .

          Timpul trecu repede si era ora pranzului . Tita si Ilinca s-au intors de la scaldat , fratii vitregi s-au sculat , Niculai a venit de la pascut si Catrina a terminat de pregatit dejunul . Toata familia s-a asezat la masa si in timp ce mancau , Ilie Moromete vorbea despre problema cu fonciirea . Acesta nu avea bani sa plateasca taxa perceptorului poreclit jupuitu si se hotari ca Achim sa plece la Bucuresti si sa castige bani de pe urma oilor .

           Imediat ce au terminat masa , Paraschiv , Nila si Achim s-au dus la matusa lor pentru a-i povesti ga Mariei despre plecarea lui Achim la Bucuresti . Aceasta isi iubea mult nepotii dar ii ura foarte mult pe copiii Catrinei  dorindu-le raul .Ei se hotarasc sa-l lase pe Achim sa plece cu oile la Bucuresti si imediat dupa el sa fuga si Paraschiv cu Nila . Ga Maria stabili ca ei trei sa nu se mai intoarca si ca nepotii sai sa profite  de  pe urma oilor .

           Cum era o zi de duminica , Ilie s-a dus la fieraria lui Iocan sa se intalneasca cu prietenii lui : Cocosila , Tugurlan si altii sa discute politica . Terminand cu politica s-a hotarat sa-i vanda lui Balosu salcamul pe doua sute de lei . Dupa aceea a venit Jupuitul sa incaseze fonciirea si Moromete a fost nevoit sa se imprumute prietenului sau , primarul Aristide , pentru a plati  dupa ce il amanase pe preceptor dandu-i parte din banii luati pe salcam  .

           Ziua era pe sfarsite si Birica veni  la colegul sau Nila , trist ca se despartise de Polina si vru sa o vada si sa se intalneasca cu ea pe ascuns . Ei vorbira lamurind multe lucruri  si amandoi se impacara . Pentru a nu se opune nimeni sa fie impreuna , hotarara sa se casatoreasca pe ascuns ; astfel , Polina strica relatia cu parintii sai care nu au mai acceptat-o acasa si au hotarat sa nu-i mai dea pamant .

            Mai ramase o singura seara pana cand Achim trebuia sa plece pentru totdeauna de langa familie  si Ilie Moromete era trist ca se desparte pentru o vreme de fiul sau , dar Niculaie era vesel deoarece astfel scapa de oi si putea sa mearga si el la scoala ca toti copiii .

            Veni ziua cea mare si Achim pleca la Bucuresti . Dupa cateva ore Nila si Paraschiv se intelesera cu matusa lor sa fuga si ei cu caii dar ii cuprinsera remuscarile si se hotarara sa mearga la Bucuresti dupa ce se termina perioada de seceris .

             Trecura cateva luni si Achim trebuia sa trimita bani lui Moromete pentru a-i plati imprumutul lui Aristide dar Achim nu a mai  dat nici veste si nu a trimis nici  bani .

            Niculaie terminase scoala si luase locul I , iar Moromete trebuia sa sarbatoreasca . La carciuma s-a intalnit cu un vechi prieten care i-a spus ca Achim nu se va intoarce niciodata de la Bucuresti si ca ceilalti doi fii ai sai planuiesc sa fuga si ei la fratele lor .

             Ilie Moromnete s-a infuriat rau la ceea ce auzise si merse acasa pentru a-i certa si a-i bate pe cei doi fii iresponsabili ai lui . Paraschiv si Nila au inceput sa planga , dar s-au incurajat unul pe altul si noaptea , cand toti dormeau ei au luat caii si au fugit spre Bucuresti .

             Cand Ilie Moromete s-a trezit era prea tarziu si pentru a face rost de bani a trebuit sa vanda din pamantul pe care il avea.                                     

                           

ION de Liviu Rebreanu - comentariu literar...

   Adevărata măsură a forţei creatoare a lui Liviu Rebreanu o atestă, aşadar, romanele lui. Primul în timp este Ion, apărut în 1920, an care rămâne, datorită acestei împrejurări, o dată de primă însemnătate în istoria prozei româneşti.

   Inainte de Ion, romanul romanesc inregistrase cateva momente insemnate, datorită lui Nicolae Filimon cu Ciocoii vechi şi noi, lui Slavici cu Mara, lui Duiliu Zamfirescu cu Viaţa la ţară şi Tănase Scatiu, iar dintre scriitorii generaţiei lui Rebreanu se manifestaseră cu succes în roman Agârbiceanu prin Arhanghelii şi Sadoveanu prin Neamul Şoimăreştilor.

   Dintre toţi aceştia, cel mai apropiat de Rebreanu, prin structura sufletească, prin anume laturi ale formaţiei, inclusiv mediul prim de viaţă, prin felul de a privi în existenţă şi modalitatea preferată de expresie artistică este Ioan Slavici. Acesta zugrăvise în nuvelele şi romanele lui aspecte sociale semnificative din viaţa satului transilvănean, precum şi figuri omeneşti viguroase turmentate de pasiuni violente, însetate de avere, păstrând în genere faţă de ele o atitudine neutră, lăsându-le să se mişte liber în ficţiunea literară. Sunt atribute care, cu un suflu epic mai cuprinzător prin aria observaţiei sociale şi mai profund prin forţa de scrutare a sufletului omenesc, cu simţ clasic al compoziţiei şi obiectivitate a relatării, purificat deplin de tendinţe moralizatoare, se vor regăsi în romanele lui Liviu Rebreanu, evident ca expresie a unor afinităţi structurale, nu a relaţiei de influenţă. Cât despre modelele lui, acelea de la care a plecat şi a căror înrâurire se poate identifica, ele sunt în primul rând marii romancieri străini: Tolstoi, Balzac, Flaubert, Zola.

   Dar, spre a inţelege cum se cuvine romanul Ion, este nevoie de o scurtă revenire la starea prozei noastre epice de inspiraţie rurală în momentul apariţiei lui. În această privinţă, atât semănătorismul, cât şi poporanismul, cu diferenţele de rigoare existente între ele, dar înrudite în chip substanţial, proiectau asupra ţărănimii o viziune lipsită de autenticitate, cu exces de aspecte sumbre, menite să stârnească milă şi să aducă, pe calea reformelor, un spor de dreptate socială, în cazul celei de-a doua. Laturile acestea extraestetice, prezente în amândouă curentele, făceau ca substanţa însăşi a naraţiunii ca modalitate epică să fie invadată de lirism, de aşa natură încât un cercetător ca Tudor Vianu a putut vorbi despre o adevărată criză a artei româneşti de a povesti în deceniul 1910-1920.

   Intr-o asemenea situaţie, a apărut romanul Ion.

   Geneza scrierii se poate urmări după mărturisirile lui Rebreanu însuşi. Procesul creator a fost îndelungat şi esenţa lui constă în sudarea într-o viziune unitară a trei experienţe de viaţă trăite, distanţate între ele prin ani şi fără legătură cauzală de la una la alta. Evident, lecturile scriitorului şi-au revărsat şi ele seva lor de semnificaţie în fluxul sufletesc stârnit de cele trei experienţe de viaţă.

   Prima dintre experienţe reiese dintr-o mărturisire a lui Liviu Rebreanu: “Ion işi trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieşisem cu o puşcă la porumbei sălbatici. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am văzut un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea…Deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul.

L-a sărutat ca pe o ibovnică…”. Gestul a fost inregistrat pentru pitorescul lui in sine, fără a i se atribui atunci o semnificaţie precisă.

   Adevărul relatării lui Rebreanu nu se poate pune la îndoială, dar trebuie arătat că un gest asemănător cu cel observat de el înfăptuieşte şi eroul Buteau din romanul La terre al lui Emile Zola.

   Cea de a doua experienţă de viaţă autentică i-a fost transmisă scriitorului de sora sa Livia şi formează substanţa nuvelei Ruşinea. Este vorba de păţania unei fete bogate de la ţară, Rodovica, amăgită de un flăcău sărac şi supusă, din această cauză, celor mai cumplite bătăi de către tatăl său. În chip evident, aceste fapte, cu modificările de rigoare se regăsesc în Ion, constituind esenţa raporturilor dintre erou, de o parte, Ana şi tatăl ei, Vasile Baciu, de altă parte.

   A treia experienţă este constituită de impresia puternică pe care i-a lăsat-o lui Rebreanu convorbirea cu un fecior de la ţară, Ion al Glanetaşului, isteţ şi vrednic, împovărat de greutăţi şi deznădăjduit, pentru faptul că nu avea pământ.

   Calea sintezei intre aceste trei momente de viaţă, atestă în continuare Rebreanu, a fost atribuirea către Ion al Glanetaşului, cu motivările sociale si sufleteşti necesare şi a faptelor aparţinând, în realitatea trăită, autorilor celorlalte două momente. Trebuie însă subliniat că, potrivit dramatismului structural al conştiinţei scriitorului, sinteza astfel realizată nu a anulat asperităţile şi contradicţiile specifice fiecărui moment, ci numai a obţinut, prin polarizarea lor cu măiestrie, un echilibru temporal între ele. Minat de condiţia lui intimă, acest echilibru se va disloca repede, aducând odată cu dislocarea, sfârşitul organic al capodoperei.

   Procesul de elaborare al romanului, trecand prin fazele manuscrise Zestrea (titlul iniţial al romanului) şi Ruşinea (primul capitol al manuscrisului Zestrea), a fost indelungat şi trudnic. Tudor Vianu a lăsat o mărturie asupra tenacităţii impresionante cu care Rebreanu şi-a dus năzuinţa la capăt: “Era in 1919, mă întorsesem din război şi Rebreanu îşi regăsise căminul lui, după ce trebuise să se refugieze în Moldova pentru a scăpa de justiţia marţială a trupelor de ocupaţie. Locuia pe strada Nicolae Bălcescu, în fundul unei curţi, într-o căsuţ1 dărâmat1 de atunci, la doi paşi de casa tot atât de modestă, unde se sfârşise Luchian. Ferestrele lui Rebreanu, zărite printre copacii curţii, rămâneau luminate în tot timpul nopţii. Mă întorceam târziu acasă şi o chemare înceată îmi deschidea uşa camerei sărace, despărţită prin două trepte de bucătăria familiei. Rebreanu scria atunci, a cincea, a şasea oară, romanul Ion. Munca începea odată cu căderea serii şi continua până la răsăritul zorilor, cu mare abuz de cafea, de tutun, din când în când cu răcorirea frunţii înfierbântate. Întreruperea provocată de vizitatorul nocturn nu părea a-i fi neplăcută…”.

   Subiectul romanului. Romanul, impărţit în două volume: Glasul pământului şi Glasul iubirii, ne transpune in lumea satului ardelean de la sfarşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. Avem în faţă o frescă vastă, cuprinzând, pe lângă viaţa ţărănimii, şi pe cea a intelectualităţii satelor, cu unele reflexe din pulsaţia naţională a Transilvaniei. Firul principal al acţiunii se ţese în jurul eroului scrierii, flăcăul chipeş, voinic, inteligent şi vrednic, dar sărac, Ion al Glanetaşului, care, din setea de a se îmbogăţi, îşi sacrifică iubirea pentru Florica, o fată frumoasă, însă săracă, asemenea lui, şi se căsătoreşte cu Ana, fată urâţică şi prizărită, fiica unui bogătaş al satului, Vasile Baciu, care a consimţit să i-o dea de soţie, numai după ce a aflat că Ion o sedusese şi că, în consecinţă, gândul lui de a o mărita cu George Bulbuc, cel mai bogat flăcău din sat, nu se mai poate împlini. Aceasta este acţiunea primului volum.

In continuare, romanul urmăreşte, pe firul principal al dezvoltării lui, tribulaţiile lui Ion, care, după căsătoria cu Ana, dobândeşte, în sfârşit, pământul visat, are şi un copil, dar noi complicaţii I se precipită în cale, căci Ana, complet nefericită, se spânzură, odrasla plăpândă îi moare, el însuşi revenit spre Florica, măritată între timp cu George Bulbuc, este surprins de acesta într-o noapte în faţa casei şi omorât cu sapa. George merge la închisoare, pământurile lui Vasile Baciu sunt donate bisericii, iar viaţa satului Pripas, agitată mai intens pentru o clipă, îşi reia cursul tihnit. Astfel se termină volumul al doilea şi, o dată cu el, romanul.

   Personajele romanului. Creator excepţional de viaţă, Rebreanu face să trăiască în roman un impresionant număr de eroi, fiecare cu individualitatea lui proprie. Pe primul plan, se impune Ion al Glanetaşului, care este unul dintre cele mai caracteristice şi mai temeinic realizate personaje ale întregii noastre literaturi. Ion e un flăcău voinic, deştept, energic care suferă de sărăcia lui şi care se crede, prin calităţile enumerate, capabil de o altă soartă.

   Atitudinea lui Ion e destul de comună, deşi procedeul său e mai original, fără să fie inedit. Violenţa lui e forma pe care o ia, în condiţiile date, o energie exasperată de a nu se fi putut exprima altfel, într-o societate în care totul îl condamnă pe Ion la supunere, la acceptare, adică la mizerie.

   Pentru Ion, pământul înseamnă situaţie socială, demnitate umană, posibilitatea de a munci cu folos. Ion este simbolul unei chemări mistice a pământului, este simbolul omului care încearcă să depăşească starea de mizerie, de inferioritate socială şi morală. Pentru Ion, acest flăcău zdravăn şi harnic, sărăcia, adică lipsa pământului, e o permanentă suferinţă şi preocuparea cea mare e cum să-l obţină.

   Critica s-a ocupat adesea de Ion, incercand să străbată în intimitatea sufletului său, spre a-i surprinde cu exactitate esenţa. Principalele păreri sunt contradictorii, dovadă cât de complex este personajul sub masca simplităţii aparente. Astfel, pentru Călinescu, Ion este o fire instinctivă, călăuzit de impulsuri elementare, violent şi pătimaş, pe care nostalgia Floricăi şi revenirea la ea nu-l pot în nici un fel umaniza: “In planul creaţiei, Ion e o brută. A batjocorit o fată, ia luat averea, a împins-o la spânzurare şi a rămas în cele din urmă cu pământul. Conţinutul lui a fost epuizat şi isprăvile sentimentale îl scot din sfera instinctelor oarbe, şi îl duc în lumea conştiinţei, banalizându-l{“. Pentru Lovinescu, din contră, Ion are “o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi, mai ales o voinţă imensă”. Descoperindu-i asemenea atribute, Lovinescu il consideră “o figură simbolică, mai mare decât natura, ce depăşeşte tendinţa de nivelare a naturalismului”.

   Amandouă aceste caracterizări, deşi contradictorii, sunt acoperite cu stricteţe de comportarea eroului care, fiinţă robustă, împlântat în viaţă cu răd1cini puternice, îşi are unitatea morală a lui tocmai în principiul contradicţiei. Fiul Glanetaşului era în adevăr un om primitiv, impulsiv, rudimentar, brutal cu prietenii, cu vecinii, cu nevasta, cu socrul, cu părinţii, doritor cu orice preţ să se îmbogăţească, dar tot el are, faţă de cei amintiţi şi faţă de alţii, gesturi de cuviinţă prevenitoare, o disponibilitate spre respect şi omenie, ilustrată peremptoriu de relaţiile cu familia Herdelea şi în special cu Titu, precum şi o isteţime naturală, care, după împrejurări, se manifestă când ca inteligenţă, când ca viclenie. Desigur, i se pot descoperi şi alte trăsături sufleteşti, toate însă sunt subsumate setei de afirmare, impulsului nestăvilit de a trăi cu intensitate viaţa.

   Rebreanu infăţişează drumul de viaţă tenebros al eroului său, până când patima îl duce la moarte. De-a lungul acestui drum sinuos, el îşi revarsă firea în gesturi memorabile, dintre care cel mai discutat este sărutul gliei. Sărutarea lui Ion este un act de luare în posesiune a pământului, pământul posesiunii, cel pe care îl posedă şi care îl posedă.

   Dintre figurile feminine ale romanului, Ana, soţia lui Ion, a fost privită, prin natura lucrurilor, mai de aproape, destinul ei fiind legat de cel al eroului principal. Ana este o făptură firavă, modestă, blândă, a cărei personalitate a fost anihilată de brutalitatea cu care au tratat-o atât tatăl cât şi bărbatul ei. Rebreanu, prin comentariul lui direct, cum procedează şi cu alţi eroi, îi întregeşte portretul, prezentându-ne pe scurt drama ei de orfană de mamă, crescută chinuit de tatăl său, Vasile Baciu, om bogat, dar beţiv şi zgârcit. Ea se îndreaptă cu naivitate şi slăbiciune explicabilă către Ion, pe care îl iubeşte deznădăjduită. Scriitorul o învăluie cu o discretă simpatie, simbolizând prin ea o bună parte din destinul nefericit al femeii de la ţară în regimul de atunci.

   In acelaşi mod pot fi urmărite toate figurile aduse de Rebreanu în acţiunea romanului: Glanetaşu, Zenobia, George Bulbuc, tatăl său Toma, Simion Lungu, Florica etc. Pe toate romancierul le-a zugrăvit viu, le-a înzestrat cu atribute proprii.

   Scriitorul a infăţişat realist stratificarea socială a satului. Drama însăşi a lui Ion şi a soţiei sale, Ana, îşi are motivare în problematica generată de această stratificare.

   Diferenţierea ţărănimii după starea materială este observată cu luciditate de scriitor, care face din ea moment cardinal în definirea eroilor şi a situaţiilor. Capitolul prim oferă, în această privinţă, scene din cele mai caracteristice.

   Raporturile dintre ţărănimea şi intelectualitatea satului sunt dominate de aceeaşi netă conştiinţă a deosebirii de stare socială. Preotul Belciug, familia învăţătorului Herdelea, notarul privesc spre ţărănime cu o atitudine distantă, caracterizată prin politeţe rece şi zâmbet protector. Ei nu admit să fie trecută bariera care îi desparte de truditorii gliei; aceştia la rându-le privesc spre lumea domnilor cu condescendenţă prevenitoare, de diferite grade însă, întrucât bogătaşii de felul lui Vasile Baciu, conştienţi de forţa averii lor sunt mai îndrăzneţi.

   Preocupările burgheziei săteşti sunt in general mărunte. În ciuda superiorităţii, pe care o etalează faţă de ţărani, domnii satului se zbat în nevoi, sunt asaltaţi de greutăţi cărora, în situaţia specifică a Transilvaniei de atunci, abia le pot face faţă, mai ales când au şi familie numeroasă cum este cazul învăţătorului Herdelea. Acesta îşi menţine greu slujba, trece adesea prin momente de umilinţă, este obligat la continui compromisuri şi concesii morale, în peregrinările lui prin diferite sate, pe unde, după bunul lor plac, îl poartă autorităţile.

   Portretul preotului Belciug este realizat de Rebreanu după acelaşi procedeu al împletirii schiţei biografice, cu observarea comportării eroului în momente semnificative de viaţă, raportate constant la condiţionarea lor socială. Belciug are o situaţie materială mai bună decât Herdelea, el nu este împovărat de greutăţi familiale. Aceste elemente, conjugate cu o anumită austeritate temperamentală, vizibilă şi în înfăţişarea lui fizică, şi cu rigorismul profesiei, determină din parte-I un spor de principalitate în raport cu oamenii şi cu autorităţile. De aici prestigiul lui mai mare în faţa satului.

   Scriitorul surprinde in roman şi principalele aspecte generate de lupta naţională a românilor transilvăneni în acel moment istoric. Trei erau atitudinile caracteristice: cea a dezerţiunii trădătoare alături de oficialităţile austro-ungare, reprezentată prin solgăbirăul Chiţu; cea a luptei naţionale în cadrul legalităţii, recomandată şi practicată de avocatul Victor Grofşoru; în sfârşit atitudinea dârză, neînduplecată, împinsă până la iredentism, caracteristică profesorului Spătaru. Toate acestea sunt arătate cu limpezime când scriitorul urmăreşte lupta dintre avocatul Victor Grofşorul şi bancherul şvab ungurizat Bela Bek pentru ocuparea unui loc în parlament rămas vacant prin moartea deputatului român Ion Ciocan.

  

   Tradus in numeroase limbi, romanul a starnit entuziasm. O dovadă a faptului este trecerea lui de către U.N.E.S.C.O. printre marile opere ale contemporaneităţii.

    Romanul Ion, apărut în 1920, în editura Viaţa românească, este format din două volume: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Fiecare volum este impărţit în mai multe capitole – primul în şase, ultimul în şapte.

   George Călinescu afirma că: “Ion e opera unui poet epic care cantă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea. Romanul e făcut din cânturi, vădit cadenţate în stilul marilor epopei”. “Hora în sat, bătaia între flăcăi, tocmeala pentru zestre, nunta ţărănească şi nunta învăţătorească, naşterea la câmp a copilului Anei, moartea bătrânului Dumitru Moarcăş, spânzurarea cârciumarului şi a Anei, sunt momente din calendarul sempitern al satului, mişcătoare prin calitatea lor elementară. Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreţie liniştită”.