Prima zi de scoala

  Imi amintesc si acum cu nostalgie prima zi de scoala. 

  Un mic dejun inghitit cu noduri ,''echiparea''meticuloasa in noile haine , ghiozdanelul in spate si ....gata....plecam spre scoala: eu, mama si tata. Emotiile sunt mari. Ale tuturor, fie ei mari sau mici, cu sau fara experienta. 
   Pe drum, observ cu usurare ca nu sunt singurul care arata ca un proaspat scolarel, ba chiar sunt mandru de tinuta si de rechizitele mele si incep sa maerg mai drept, cu capul sus si privirea inainte. Ai mei observa si-si zambesc cu inteles, iar mama ma mangaie usor pe cap. 
  In sfarsit, ajungem la poarta scolii, care este invadata de copiii dornici sa-si reintalneasca prietenii, sa-si povesteasca amintirile din vacanta, sau: - cum era cazul meu: - sa vada cum e!!! 
   Intram pe coridoarele largi, stralucind de curatenie, pasesc cu sfiala, iar curajul mi se topeste ca bulgarele de unt in soare.... Parca n-as mai vrea sa raman aici singur, fara mama si tata , fara prietenii mei de joaca. Dar, asta e, a venit si momentul cand a trebuie sa-mi caut clasa, sa-mi i-au inima in dinti si sa ma asez intr-una din bancile albe pe care erau asezate frumos, cu drag, carti si flori.... A venit si doamna invatatoare, cu fata luminata de un suras la vederea ochisorilor mirati, atintiti spre ea. Gata. De-acum sunt scolar si trebuie sa vad...... cum o fi?!

Nostalgia unui colt de natura...

  Locul acela se numea Subcetate si, ciudat, se afla undeva, pe o colina. Eram invaluiti de crivat si priveam noaptea luminata electric a orasului. Rfala de vant clatinau lumina putina si ne-am refugiat cu totii intr-o incapere prelunga si calda. 

  Am stat apoi indelung langa soba uriasa. Unul povestea despre bunici si casa lor batraneasca, altcineva se gandea la vanatoarea de vulpi la care-l luase un unchi, alti doi visau sub impresia puternica a ruinelor cetatii.... Disparuta de veacuri, cetatea isi arcuia aripile ocrotitoare deasupra lumii de jos. Aveam aceeasi senzatie de siguranta ca atunci cand am mers intr-o poiana de margarete si le-am admirat delicatetea in liniste, fara a schita vre-un gest, de teama parca sa nu-si ia zborul.
   Plutea pretutindeni in jurul nostru un fel de liniste nepamanteana, si fiecare din noi avea impresia ca dincolo de ''coltul'' in care ne aflam nu mai exista nimic pe pamant in afara de noi si copilaria noastra.
   Pana cand iarna a izbit cu putere usa de perete, iar unul dintre noi s-a trezit ca dintr-un vis si le-a amintit tuturor ca trebuie sa plece.  In privirea lor puteam deslusi regrete si melancolie, caci ne chema viata noastra cea de toate zilele, cu aceleasi probleme si framantari de la scoala sau de acasa.
   Dar uneori, cand ne intalnim intamplator, cate unul dintre noi ai spune din priviri celuilalt ca n-a uitat lumea noastra misterioasa.

Vara

  Sub razele soarelui de foc, natura isi ofera rodul si binefacerile, desfacandu-se ca o floare gata sa rodeasca. 

   Adierea racoroasa a vantului te rasfata. 
   Vara, imparatia luminii si calcurii bucura copii, fiindca este anotimpul vacantelor. Padurile si aprcurile te cheama sa hoinaresti si sa le admiri splendoarea. 
  Pasarile isi inalta trilurile maiestre spre soare, ispitindu-te dimineata sa te scoli o data cu ele...Pe campii, holdele de aur cu spice pline si coapte se leagana alene, unduite de vantul lenes. La randul lui, muntele isi asteapta oaspetii cu verdeata proaspata si inmiresmata, cu aerul pur... iar marea albastra e nerabdatoare sa cuprinda in talazurile ei miile de iubitori ai soarelui si nisipului. 
   Anotimpul acesta cald si luminos, stralucind de viata si frumusete, este iubit de toata lumea. 
  Mai ales copiilor le pare rau cand ea pleaca, asa ca Vara, inteleapta, soseste anul viitor intotdeauna la timp, pentru a nu-i dezamagi pe micii ei prieteni.

Inceput de zbor

   Din zori si pana noaptea tarziu, ajutat de badea Ion si de verii sai Miron si Iosif Cranciova, Aurel Vlaicu mesterea fara odihna, sa-si intocmeasca pasarea cea mult visata, cu care sa zboare, sa se inalte. 

   Catre toamna, cand si-au terminat lucrul, pasarea cea mare odihnea in iarba din lunca Muresului. Avea aripile intinse si o coada semeata de ziceai ca e vie, adevarata si ca doar penele-i mai lipseau. In fiecare zi se adunau flacaii satului in livada, unde ai auzeai: 
  -Haideti fratilor sa mergem la lunca! 
  -Dar grabiti-va sa-naltam pasarea, adauga si inventatorul, caruia ai spuneau ''badea Orel''. 
   Primele incercari de zbor au fost deci efectuate cu ajutorul flacailor din sat, care au tras de franghii planorul. Vazand ca viteza astfel obtinuta era prea mica pentru ca aparatul sa se desprinda, constructorul a folosit remorcarea cu cai, calariti si indemnati cu chiuituri de aceiasi flacai, prieteni si consateni. Astfel remorcat, cu entuziasm, planorul a efectuat mai multe zboruri, avand la bord, mai intai o greutate, apoi pe inventator si chiar pe sora acestuia, pe mica Valeria. Zborurile efectuate astfel, pe dealurile Pemului de langa Orastie  au demonstrat adevarul planurilor inventatorului care spunea: ''Va veni vremea cand voi zbura si deasupra Bucurestilor!'' 
  La inceput pe scaunasul-sa din trupul pasarii flacaii au asezat un butuc, tinandu-l cu grija. Apoi au legat pasarea cu funii groase, de care au tras cu nadejde cativa dintre flacaii adunati. Era o pasare din lemn, fiare, sarme si panze de parca era un mare cocor cu aripile intinse, gata sa-si ia zborul. 
  Flacaii trageau planorul dupa cum ai invatase Orel si nu ieseau din cuvantul lui. 
  -Puneti caii sa traga, flacai!
  -Cum de nu, bade Orel, raspunsera flacaii sporindu-si eforturile. 
 Apoi au pus si caii sa traga.... Iar pasarea se-nalta peste coroana pomilor si aluneca in vazduh, sa tot fi fost cale de 20-30 de metri. Uneori, cu ajutorul vantului, pasarea de lemn urca chiar mai mult, cu mult peste coroana pomilor, de ziceai ca s-ar fi suparat pe oameni si ca pleaca sus in cer, acolo de unde ne vine ploaia, lumina si caldura soarelui...... 
  Dar supararea pasarii nu tinea mult, caci se-mpaca ei oamenii pe pamant, darmite pasarile pe cer. Si se lasa apoi lin, ca un fulg, desi era ditamai inaripata, in iarba pasunii de pe care alti flacai ai satului, trimisi de badea Orel, alungasera vitele gospodarilor, ca sa nu impiedice cumva zborul pasarii! 

Patria este casa noastra

  Patria- mosia , cum o numeau strabunii - Romania, iata cuvintele care se impletesc , se confunda si ne umplu inima de duiosie si de mandrie . 

  Cand spunem patrie, ne gandim la cat de viteji ne-au fost stramosii, la cat de demni le sunt si astazi urmasii, care pastreaza intreaga cinstea si cutezanta strabuna. Dintotdeauna romanul a stiut sa tina piept vijeliilor, infruntadu-si destinul cu intelepciune si demnitate. 
 Ne gandim apoi la meleagurile sale minunate, la colinele verzi, campiile stralucitoare  si paraiele racoroase, la pamantul roditor si la dumbravile spanzurate pe coastele dealurilor, la cerul senin, muntii trufasi si Dunarea batrana.  Avem apoi in fata ochilor bogatiile pe care romanii le-au aparat cu atatea sacrificii, iar in auz ne suna dulce doina, in grai domol sau zbuciumat, dupa cum romanul isi canta bucuria, dorul sau suferinta, alinandu-le prin vers. 
  Patria noastra.......,  vatra noastra..... 
  Vatra este pentru romani locul unde arde focul nestins al amintirilor, locul unde se coace painea si se incheie ziua ca sa se croieasca planurile viitoare. Patria este locul de unde jarul lumineaza si incalzeste casa, locul unde se spun povesti si se-nfiripa doinele si baladele, locul sfant unde se aduna duhurile strabunilor ca sa stea la sfat cu stranepotii. 

Glasurile livezii

    In spatele casei albe, cu cerdac taranesc de lemn, incepe livada. Ii place sa paseasca incet in livada inflorita, cu pomii tineri si zvelti, cu iarba moale peste care au nins florile cu miresme proaspete. Dar mai ales ai place sa asculte glasurile maiestre, ascunse intr-insa. 

  Poate ca oamenii mari nu prea le i-au in seama. Poate ca unii nici nu le asculta. Insa el, Andrei, desi nu are nici patru ani inpliniti, stie sa desluseasca acele tainice si minunate glasuri pitulate prin frunze. El stie sa asculte zumzetul albinelor harnice, culegand mierea din livada parinteasca incarcata de flori. 
   Ii plac nespus si cantecele felutitelor pasari si taraitul vesel al greierilor si vuietul molcom al vantului prin crengi, si zvonul dulce si departat al talangilor: Totdeauna le asculta in tacere, nemiscat, de parca-ar fi vrajit. Atat de frumos ai picura in auz aceste soapte fermecate ale naturii. Si ceea ce e mai tuburator, e ca poate sa le auda din nou, oricand vrea, chiar atunci cand e in patuc, seara, in odaia sa. Atunci  glasurile livezii rasuna rasuna dulce si la fel de clar, dar inauntrul sau. Este ca si cum el, Andrei, le-ar fi inchis intr-un sipet fermecat, de unde le poate scoate de cate ori doreste, asa cum le-a auzit mai inainte. 
   E un mare dar sa nu uiti nici o melodie, nici un tril, nici o soapta pe care le auzi in jurul tau. El iubeste muzica nespus de mult, o aude frematand si o descopera pretutindeni.

Vorba ducle mult aduce

 O sa va povestesc o intamplare.
  Maria,  sora mea, a gasit un lantisor pe care il pierduse prietena ei, Madalina.
 Aceasta, cand a vazut lantisorul in loc sa-i povesteasca Mariei despre pierderea lui si despre cat de suparata a fost din aceasta cauza, a inceput sa strige agitata si sa traga de el.
  Eu, auzind galagie, m-am dus sa vad ce se intampla si astfel am aflat totul.
  Am luat-o pe deoparte pe Maria, care avea deja lacrimi in ochii strlucitori, si i-am explicat ca e lantisorul Madalinei si ca ea din neatentie l-a pierdut, iar mama ei o va certa! Am rugat-o sa i-l dea inapoi si, dupa cateva clipe de gandire, Maria s-a dus si i-a spus:
  -Daca l-ai pierdut si e al tau, ia-l inapoi si altadata sa fii atenta!
  Neincrezatoare inca, Mdalina i-a multumit, iar Maria s-a dus la joaca, bucuroasa de fapta ei.
     Deci, vorba dulce, mult adece!