Toamna se terminase. In noptile de singuratate, padurea aflata in goliciunea iernii isi purtase tristetea unor zile traite in visari, care pareau a fi fara de sfarsit. Apoi a nins temeinic. Omaturile au acoperit drumurile si gandurile. Tot ceea ce pana ieri era urat si trist s-a acoperit cu alb. In vesmintele lor noi, stejarii cei grei pareau de sticla. Dupa ce a adus mantuirea neamului iute si sur al iepurilor, izbavindu-l de cuvintele pustii, gerul si-a lasat portile larg deschise pentru intalnirile cu mistretii. Ploaie de argint a cazut pe crestele copacilor. Din tufe ies la lumina pitigoii galbeni, jucandu-se de-a v-ati ascunselea. Padurea de promoroaca poarta pe bratele ostenite povara iernii atotstapanitoare.
Padurea, ca intotdeauna, e vie, pare numai amortita. O ciocanitoare, dintre cele cu scufita rosie, si-a oprit bataile; sprijinita pe coada, a ramas intr-o cuminte asteptare.
Un pom si-a scuturat povara cea grea de omat, starnind ecouri. De undeva, dintr-un tufis, a tasnit fara de veste flacara rosie a unui vulpoi.
Tacerea pune din nou stapanire pe imparatia padurii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu