„O scrisoare pierdută” de Ion Luca
Caragiale, „Act veneţian” de Camil Petrescu şi „Scaunele” de Eugen Ionescu sunt
trei opere care aparţin unuia dintre cele trei mari genuri literare, anume
genului dramatic. Aceste trei lucrări reprezintă, la rândul lor, tot atâtea
mari categorii ale textelor dramatice: comedia, tragedia (drama) şi respectiv
teatrul absurdului.
„O scrisoare pierdută” reprezintă
materializarea unui anumit dezgust faţă de noile valori sau mai bine spus
nonvalori pe care societatea le-a adoptat la sfârşitul secolului al
nouăsprezecelea. Această societate tinde să devină de-a dreptul o farsă,
atitudinea adoptată de către autor este una plină de ironie şi sarcasm.
A doua piesă, „Act veneţian”, ne introduce
într-o lume a ideilor, o lume în care adevărata dramă nu poate exista decât la
nivelul ideilor şi a conceptelor („Da, m-am înşelat, şi astăzi ai putea să-mi
arzi pieptul cu un fier înroşit, dar n-ai ajunge până la veninul acestei
nedumeriri…”).
Lucrarea intitulată „Scaunele” ne
prezintă o lume atât de reală încât pare de-a dreptul absurdă şi fără nici un
sens. În această lume, omul este prizonierul incapacităţii sale de a comunica
până şi în situaţiile extreme ale vieţii sale. Acest om nu mai poate ieşi din
rutina zilnică, fapt care conturează o existenţă umană de-a dreptul tragică:
„[Bătrânul] O ultimă dată… îţi acord deplina mea încredere… mă bizui pe tine…
Vei spune totul… Îţi las moştenire mesajul […] Adio, vouă tuturor. […]
[Oratorul] (care în timpul dublei
sinucideri a rămas indiferent, se hotărăşte […] să ia cuvântul; în faţa
rândurilor goale, face semne mulţimii invizibile, dându-i a înţelege că e surd
şi mut; face semne de surdomut: sforţări deznădăjduite…)”
O
comparaţie între aceste trei texte dramatice este aproape imposibil de realizat
fără a trece în domenii ştiinţifice străine literaturii, deci în continuare ne
vom ocupa de o comparaţie între cele trei texte punând accentul pe modalităţile deosebite de folosire a
convenţiilor specifice genului dramatic.
Una dintre trăsăturile fundamentale ale
dramaturgiei este redactarea unui text în vederea punerii lui în scenă, în faţa
unui public.
Modalităţile
de punere în scenă diferă de la un text la altul. Astfel, comedia lui Caragiale
este una simplă, banală am putea spune, în care mesajul este transmis prin
atitudinile personajelor, prin limbajul acestora şi prin situaţiile hilare în
care sunt puse aceste personaje; indicaţiile scenice nu au un rol semnificativ
în comparaţie cu importanţa schimbului de replici între personaje. Simplitatea
prin care se caracterizează opera lui Caragiale apropie personajele comediilor
de personajele farsei moderne, fapt extrem de controversat la vremea
respectivă.
„Act
veneţian” de Camil Petrescu este o dramă psihologică sau de idei. Consecinţa
faptului că accentul cade pe latura psihologică a personajelor este o creştere
a importanţei gesturilor, a elementelor de comunicare verbală şi
nonverbală dintre personaje, astfel, indicaţiile
scenice încep să crească în abundenţă şi în importanţă, fiind de-a dreptul
nelipsită respectarea lor pentru a înţelege mesajul operei.
Teatrul
absurdului, ilustrat prin piesa „Scaunele” a lui Eugen Ionescu apare ca o
revoluţie în domeniul dramaturgiei universale. Acest tip de creaţie dramatică
îşi creează o structură proprie în ceea ce priveşte importanţa elementelor
scenice. Aici, dialogurile între personaje nu mai sunt în prim-planul atenţiei
ci ele lasă loc elementelor nonverbale, paraverbale şi vizuale.
Concluzionând, putem afirma că
dialogurile dintre personaje precum şi indicaţiile scenice fac să nu mai fie
necesară prezenţa unui narator sau povestitor, aceasta fiind o caracteristică a
majorităţii operelor dramatice.
Textele care aparţin genului dramatic
sunt împărţite în unităţi specifice (acte, scene). Cele trei lucrări
sus-menţionate nu fac excepţie de la această regulă, deşi piesa „Act veneţian”,
în forma sa iniţială, era alcătuită dintr-o singură unitate (un act), fapt care
constituia o „abatere de la canoanele operei dramatice”.
Ca un alt aspect important, trebuie
menţionat caracterul ficţional al textelor dramatice care îşi face simţită
prezenţa în toate cele trei lucrări. Totuşi, în teatrul absurdului, acest
aspect este subminat într-o oarecare măsură de către abstractizarea excesivă
care poate fi interpretată ca şi o imagine a realităţii.
Caracterul
epic este una dintre trăsăturile de bază ale operelor dramatice până în
perioada interbelică. Lucrările „O scrisoare pierdută” şi „Act veneţian”
aparţin acestei perioade, deci construcţiile lor includ înlănţuiri de
evenimente provocate de o cauză anume, se declanşează stări conflictuale şi se
produc răsturnări de situaţie care conduc în cele din urmă la o soluţionare a
conflictului iscat. În perioada postbelică, însă, dramaturgii au încetat să
acorde o importanţă sporită caracterului epic al lucrărilor lor. Acesta a fost
şi cazul lui Eugen Ionescu, piesa „Scaunele” excelând prin aspectul ei simbolic
şi nu prin cel epic.
În
final, putem afirma că diferenţele stilistice între operele „O scrisoare
pierdută” de Ion Luca Caragiale, „Act veneţian” de Camil Petrescu şi „Scaunele”
de Eugen Ionescu sunt date de apartenenţa lor la o anumită perioadă din istoria
teatrului românesc.
Astfel, de la comedii simple, precum
cele a le lui Caragiale, dramaturgia românească a evoluat la forme mai complexe
(reprezentate aici de către drama lui Camil Petrescu) şi chiar până la un nou
tip de teatru, care şochează prin originalitatea lui: teatrul absurdului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu